Strânsoarea lui Kubera se întări împrejurul lui Lakshmi.
— Acum, chiar este adoptat un Atribut, zise ea.
Rudra cel Aspru îşi încordă arcul şi slobozi o săgeată. Săgeata se duse străbătând în viteză o mare distanţă, pentru a se înfige, în cele din urmă, în centrul ţintei.
De lângă el, Domnul Murugan râse mânzeşte şi-şi coborî arcul.
— Iar ai câştigat, zise el. N-am cum să trag mai bine de-atât. Îşi lăsară arcurile şi se duseră la ţintă, după săgeţi.
— L-ai cunoscut deja? întrebă Murugan.
— Îl ştiam de mult, zise Rudra.
— Acceleraţionist?
— Atunci nu era. Nu prea era de nici un fel. din punct de vedere politic. Era, totuşi, unul dintre Cei Dintâi, unul dintre cei care văzuseră Urath-ul.
— Oh!
— S-a distins în războaiele împotriva Popoarelor Mării şi împotriva Mamelor Teribilei Străluciri.
Aici, Rudra făcu un semn în aer.
— Mai târziu, continuă el, nu s-a uitat asta şi i s-a dat comanda marşurilor spre nord, împotriva demonilor. In acele zile era cunoscut drept Kalkin, dar acolo a ajuns să fie numit Legătorul. A dezvoltat un Atribut pe care îl putea folosi împotriva demonilor. Cu el i-a distrus pe cei mai mulţi dintre yakshas şi i-a legat pe rakasha. Când l-au capturat Kali şi cu Yama la Puţul Iadului, reuşise deja să-i elibereze pe cei mai mulţi dintre aceştia. Aşa că rakasha sunt iarăşi liberi prin lume.
— De ce a făcut lucrul ăsta?
— Yama şi Agni spun că făcuse un pact cu căpetenia lor. Ei cred că îi oferise acesteia concesiunea asupra corpului său în schimbul promisiunii de a primi trupe de-ale demonilor, ca să poarte război împotriva noastră.
— Putem fi atacaţi?
— Mă îndoiesc. Demonii nu sunt proşti. Dacă nu s-au putut pune cu numai patru dintre noi la Puţul Iadului, m-aş mira să ne atace pe toţi, aici, în Ceruri. De altfel, chiar acum, Yama se află în Vastele Săli ale Morţii, proiectând arme speciale.
— Dar unde-i este viitoarea mireasă?
— Cine ştie? zise Rudra. Şi cui îi pasă?
Murugan zâmbi.
— Cândva te-am crezut pe tine însuţi mai mult decât îndrăgostit de ea.
— Prea rece. Prea batjocoritoare, zise Rudra.
— Te-a respins?
Rudra îşi întoarse faţa întunecată, care nu zâmbea niciodată, spre blondul zeu al tinereţii.
— Voi, zeităţile fertilităţii, sunteţi mai răi şi decât marxiştii, spuse el. Tu crezi că toată lumea e stăpânită de pofte trupeşti. Am fost, pentru o vreme, numai prieteni, dar e prea dură cu prietenii, aşa că şi-i pierde pe toţi.
— Te-a respins?
— Cred că da.
— Iar când l-a luat pe Morgan, poetul câmpiilor, ca iubit — cel care într-o zi s-a încarnat ca cintezoi şi şi-a luat zborul — tu te-ai apucat să vânezi cintezoi şi, într-o lună, aproape că i-ai terminat pe toţi din Ceruri, cu săgeţile tale.
— Şi încă şi azi mai vânez cintezoi.
— De ce?
— Nu-mi place cum cântă.
— E prea rece, prea batjocoritoare, fu Murugan de acord.
— Nu-mi place să fiu luat peste picior de nimeni, zeu al tinereţii. Poţi alerga mai repede decât săgeţile lui Rudra?
Murugan zâmbi iar.
— Nu, zise el. Şi nici prietenii mei lokapalas — şi nici nu ar avea de ce.
— Când îmi asum Aspectul, zise Rudra, şi-mi iau arcul cel mare, pe care mi l-a dat însuşi zeul morţii, pot atunci să slobozesc o săgeată cu senzor termic care şuieră kilometri întregi pe urmele unei ţinte mişcătoare, lovind-o ca un fulger, mortal.
— Ia hai, atunci, să vorbim despre alte chestiuni, zise Murugan brusc interesat de ţintă. Am auzit că oaspetele nostru şi-a râs de Brahma cu câţiva ani în urmă, în Maharatha, şi a săvârşit violenţe în locurile sacre. Înţeleg, totuşi, că este unul şi-acelaşi cu cel care a fondat religia păcii şi a iluminării.
— Acelaşi.
— Interesant.
— Pe jumătate adevărat.
— Şi ce va face Brahma?
Rudra ridică din umeri.
— Numai Brahma ştie, răspunse el.
În locul numit Capătul Lumii, unde nu mai este nimic dincolo de marginea Cerurilor decât lucirea depărtată a domului şi, mult dedesubt, pământul gol, ascuns sub o ceaţă alburie ca un fum, se înalţă Pavilionul Liniştii, cu laturile deschise, pe al cărui acoperiş rotund, cenuşiu, ploaia nu cade niciodată, prin ale cărui balcoane şi terase fierbe aburul dimineţilor şi umblă adierile amurgului, prin ale cărui camere aerisite, aşezaţi pe canapelele solide şi negre sau păşind printre coloanele cenuşii, pot fi găsiţi uneori zeii contemplativi, războinicii învinşi sau cei răniţi în dragoste, care vin acolo să cântărească toate lucrurile, dureroase sau zadarnice, sub cerul aflat sub Podul Zeilor, în mijlocul unui loc din piatră, unde culorile sunt puţine şi singurul sunet este al vântului… Acolo, unde puţin după zilele Celor Dintâi stătuseră filosofii şi vrăjitoarele, înţeleptul şi magul, sinucigaşul şi ascetul eliberat de dorinţa de renaştere sau de reînnoire; acolo, în mijlocul renunţării şi al părăsirii, al retragerii şi al plecării, se află cele cinci încăperi numite Amintirea, Frica, Sfâşierea Inimii, Pulberea şi Disperarea; iar acest loc a fost clădit de Kubera cel Gras, căruia puţin îi păsa de oricare dintre sentimentele astea, dar care, ca prieten al Domnului Kalkin, a făcut construcţia la ordinul lui Candi cea Rea, cunoscută uneori drept Durga şi drept Kali, pentru că el singur dintre zei avea Atributul corespondenţei neînsufleţite, prin care îşi putea investi lucrul mâinilor cu simţăminte şi pasiuni posibil de experimentat de către cei ce adăstau printre ele.
Se aflau în încăperea numită Sfâşierea Inimii şi beau soma, dar nu se îmbătau de fel.
Amurgul se lăsase peste Pavilionul Liniştii, iar vânturile ce suflau prin Ceruri îi mângâiau.
Stăteau pe scaune negre, îmbrăcaţi în robe negre, şi mâinile lui se odihneau deasupra mâinilor ei, pe masa ce îi despărţea; iar horoscopul tuturor zilelor lor se perinda pe peretele ce separa Cerurile de ceruri; şi erau tăcuţi în vreme ce-şi depanau filele secolelor trăite.
— Sam, zise ea în cele din urmă, nu au fost bune?
— Nu, răspunse el.
— Dar în zilele acelea de demult, înainte să părăseşti Cerurile pentru a te duce să locuieşti printre oameni — atunci, mă iubeai?
— Nu-mi prea aduc aminte, zise el. E tare mult de-atunci. Eram amândoi altfel — alte minţi, alte trupuri. Probabil că aceia doi, oricine or fi fost, se iubeau. Nu-mi pot aduce aminte.
— Eu, însă, îmi aduc aminte de zorile lumii ca şi cum ar fi fost ieri — zilele acelea, când mergeam împreună la bătălie, şi nopţile acelea, când scuturam stelele de pe proaspăt pictatele ceruri! Lumea era atât de nouă şi de diferită atunci, cu câte o ameninţare pândind din fiecare floare şi cu câte o bombă înapoia fiecărui răsărit. Împreună am supus o lume, tu şi cu mine, pentru că nimic nu ne dorea, de fapt, pe noi aici şi totul se împotrivea venirii noastre. Ne-am croit drum prin sabie şi foc, pe pământ şi pe mare, şi am luptat sub mare şi în ceruri, până când nu a mai rămas nimic care să ni se opună. Apoi au fost construite oraşe şi regate, iar noi i-am înălţat pe cei peste care ne-am ales să împărăţim, până când au încetat să ne mai amuze şi i-am aruncat iarăşi la pământ. Ce ştiu zeii mai tineri despre zilele acelea? Cum să înţeleagă ei puterea pe care am cunoscut-o noi, Cei Dintâi?