— N-au cum, răspunse el.
— Când ne aveam Curtea în palatul nostru de la malul mării şi ţi-am dăruit mulţi fii şi flotele noastre au pornit să cucerească insulele, n-au fost zilele acelea frumoase şi pline de farmec? Şi nopţile de foc şi parfum şi vin… Atunci mă iubeai?
— Da, cred că acele două corpuri se iubeau.
— Acelea? Nu suntem chiar atât de diferiţi. Nu ne-am schimbat chiar într-atât. Deşi vremurile s-au scurs, în fiinţa fiecăruia sunt anumite lucruri care nu se schimbă, care nu se alterează, indiferent câte trupuri a purtat, indiferent câte iubite a avut, indiferent câte lucruri frumoase sau urâte a privit sau a făcut, indiferent câte gânduri îi trec prin minte sau câte simţăminte încearcă. Sinele cuiva rămâne în centrul tuturor acestora şi priveşte.
— Desfă un fruct şi vei găsi în el o sămânţă. Este acela centrul? Desfă sămânţa şi în ea nu vei găsi nimic. Este acela centrul? Noi suntem două persoane diferite de stăpânul şi de stăpâna bătăliilor. A fost bine că i-am cunoscut pe aceia, dar asta-i tot.
— Tu te-ai dus să locuieşti în afara Cerurilor pentru că erai obosit de mine?
— Aveam nevoie de o schimbare a perspectivei.
— Au fost ani lungi în care te-am urât pentru că plecaseşi. Apoi au fost timpuri când am stat în încăperea numită Disperare, dar am fost prea laşă pentru a păşi dincolo de Capătul Lumii. Apoi, iarăşi, au fost vremuri când te-am iertat şi i-am invocat pe cei şapte Rishi{Înţelepţi (n.tr.).} să-mi aducă înaintea ochilor imaginea ta, astfel că te-am privit cum erai atunci şi a fost aproape ca şi cum am fi umblat iarăşi împreună. Alteori ţi-am dorit moartea, dar ţi-ai făcut prieten din călăul meu şi mi-ai transformat furia în iertare. Vrei să spui că nu mai simţi nimic pentru mine?
— Vreau să spun că nu te mai iubesc. Ar fi frumos să existe ceva constant şi neschimbător în Univers. Dacă un asemenea lucru există, atunci ar trebui să fie ceva mai puternic decât iubirea, şi este un lucru pe care eu nu-l cunosc.
— Eu nu m-am schimbat, Sam.
— Gândeşte-te bine, Doamnă, la tot ceea ce ai spus, la tot ceea ce mi-ai amintit astăzi. Nu de om ţi-ai adus tu aminte, ci de zilele de carnagiu pe care le-aţi petrecut voi împreună. Lumea a pătruns într-o eră mai blândă, acum. Tu tânjeşti după focul şi oţelul de odinioară. Crezi că este omul, dar cel care-ţi tulbură mintea nu-i decât destinul pe care l-aţi împărtăşit voi doi, destin care a trecut şi pe care tu îl numeşti iubire.
— Indiferent cum îl numesc, nu s-a schimbat! Zilele nu i-au trecut. Este un lucru constant în Univers şi te chem să vii să-l împărtăşeşti din nou cu mine!
— Şi cu Domnul Yama cum rămâne?
— Ce-i cu el? Ai triumfat în faţa celor care s-ar putea numi egalii lui, dac-ar mai fi rămas în viaţă.
— Să înţeleg, atunci, că Aspectul lui este cel de care-ţi pasă ţie?
Ea zâmbi, în umbre şi adieri.
— Desigur.
— Doamnă, Doamnă, Doamnă, uită-mă! Du-te de trăieşte cu Yama şi fii iubita lui. Zilele noastre s-au dus, şi nu vreau să-mi aduc aminte de ele. Au fost bune, dar s-au dus. După cum este o vreme pentru orice, este o vreme şi pentru sfârşitul oricărui lucru. Acum este timpul consolidării victoriilor omului asupra acestei lumi. Este timpul împărtăşirii cunoaşterii, nu al încrucişării săbiilor.
— Ai să înfrunţi Cerurile pentru această cunoaştere? Ai să încerci să supui Oraşul Celest, să-i deschizi bolţile către lume?
— Ştii bine că da.
— Atunci, încă mai putem avea o cauză comună.
— Nu, Doamnă, nu te înşela singură. Credinţa ta este de partea Cerurilor, nu a lumii. Ştii, doar. Dacă-mi câştig libertatea şi mi te alături şi luptăm împreună, poate că ai fi fericită o vreme. Dar, învingători sau înfrânţi, până la urmă ai fi mai nefericită decât înainte.
— Ascultă-mă, sfânt cu inimă blândă, din dumbrava vineţie. Este foarte frumos din partea ta să-mi anticipezi sentimentele, dar Kali îşi dă credinţa cui vrea ea, fără să fie datoare nimănui cu nimic. E numai cum vrea ea. Este zeiţa mercenară, nu uita! Poate că tot ce-ai spus tu este adevărat, iar ea minte când îţi zice că încă te mai iubeşte. Fiind necruţătoare şi plină de dorinţă de luptă, oricum, se duce după mirosul de sânge. Simt că încă mai poate deveni o acceleraţionistă.
— Ai grijă ce vorbeşti, zeiţă. Cine ştie cine o asculta?
— Nu ascultă nimeni, zise ea, pentru că rareori se rostesc cuvinte în locul acesta.
— Un motiv în plus ca cineva să fie curios atunci când se rostesc.
Ea rămase o vreme tăcută, apoi:
— N-ascultă nimeni, zise ea.
— Ţi-au sporit puterile.
— Da. Dar ale tale?
— Cam aceleaşi, cred.
— Atunci, îmi accepţi sabia, roata, arcul, în numele acceleraţionismului?
— Nu.
— De ce nu?
— Promiţi prea uşor. Şi-ţi calci promisiunile la fel de iute! precum le faci, iar din cauza asta nu pot avea niciodată încredere în tine. Dacă luptăm şi câştigăm în numele acceleraţionismului, s-ar putea să fie şi ultima mare luptă din lumea asta. Şi s-ar putea să fie un lucru pe care să nu-l doreşti, pe care să nu-l îngădui.
— Eşti un prost, dacă vorbeşti despre ultime mari bătălii, Sam, pentru că ultima mare bătălie este întotdeauna cea care va urma. Să-ţi apar într-o formă mai ispititoare pentru a te convinge că vorbesc adevărul? Să te îmbrăţişez într-un trup pe care să se afle pusă pecetea virginităţii? Te-ar face asta să-mi crezi vorbele?
— Îndoiala, Doamnă, este castitatea minţii, iar eu îi port pecetea.
— Atunci, află că nu te-am adus aici ca să te chinui, şi că ai dreptate — scuip pe acceleraţionismul tău şi deja ţi-am numărat zilele. Am vrut să-ţi dau speranţe deşarte, ca să fii azvârlit jos de la o înălţime şi mai mare. Numai prostia şi slăbiciunea te-au salvat de la asta.
— Îmi pare rău, Kali…
— N-am nevoie de scuzele tale! Mi-ar fi plăcut iubirea ta, totuşi. Aş fi folosit-o împotrivă-ţi la sfârşitul zilelor tale, ca să le fac să treacă mai chinuitor. Dar, cum spui, ne-am schimbat prea mult — şi nu mai meriţi osteneala. Nu te gândi că n-aş fi putut să te fac să mă iubeşti din nou, cu zâmbetele şi cu îmbrăţişările de odinioară. Pentru că simt dogoarea din tine şi-mi este lesne să o aţâţ într-un bărbat. Dar nu eşti demn de o moarte cumplită, nu meriţi să cazi din înălţimile pasiunii în adâncurile disperării. Nu am timp să-ţi dau mai mult decât dispreţul meu.
Stele lunecau în jurul lor, arzătoare şi mâna ei se retrase de sub a lui pentru a turna încă două pahare de soma care să-i încălzească în noapte.
— Kali?
— Da?
— Dacă are să-ţi dea vreo satisfacţie, află totuşi că încă mai ţin la tine. Deşi nu este tocmai iubire, sau poate cuvântul nu înseamnă ce am vrut eu să însemne în felurite împrejurări. Este un sentiment fără nume, crede-mă… Mai bine s-o las baltă. Aşa că ia-o cum vrei şi du-te şi distrează-te cu asta. Ştii că s-ar putea ca într-o zi să ne luăm iar de beregată, de îndată ce ne vom fi despărţit ca duşmani. Am avut multe împăcări frumoase, dar au meritat ele vreodată chinul care le-a precedat? Ştii că ai câştigat şi că eşti zeiţa căreia mă închin… Oare nu închinare şi respect religios înseamnă amestecul de iubire şi ură, de dorinţă şi teamă?
Îşi băură soma în încăperea numită Sfâşierea Inimii, aflaţi sub puterea farmecelor lui Kubera.
Kali vorbi:
— Să mă arunc asupra ta şi să te sărut acum, spunându-ţi că am minţit când am spus că am minţit?… Ca tu să poţi izbucni în râs şi să spui că ai minţit, pentru a te răzbuna la sfârşit? Haide, Doamne Siddhartha! Mai bine murea unul dintre noi în Puţul Iadului, pentru că mare este mândria Celor Dintâi! Nu ar fi trebuit să venim aici, în acest loc.