— Nu.
— Atunci, să ne despărţim?
— Nu.
— Cu asta sunt de acord. Hai să ne aşezăm aici şi să ne închinăm unul altuia pentru o vreme.
Mâna ei se lăsă peste a lui, o mângâie.
— Sam?
— Da?
— Ai vrea să faci dragoste cu mine?
— Şi să-mi pecetluiesc soarta? Desigur.
— Atunci, hai să mergem în încăperea numită Disperarea, unde vântul nu adie şi unde se află o canapea…
El o urmă din Sfâşierea Inimii în Disperare, cu pulsul bătându-i tot mai iute în gâtlej şi, când o aşeză goală pe canapea şi-şi puse mâna pe moliciunea albă a pântecului ei, ştiu că, într-adevăr, Kubera era cel mai puternic dintre lokapalas, căci îl sufoca simţământul al cărui nume îl purta acea încăpere, chiar în vreme ce dorinţele urcau în el, iar el peste ea… Şi îl cuprinseră o sfârşeală, o încordare, un sunet si adevăratele lacrimi arzând să se reverse.
— Ce doreşti, Stăpână Maya{Iluzia existenţei (n.tr.).}?
— Vorbeşte-mi despre acceleraţionism, Tak al Arhivelor.
Tak îşi îndreptă frumosu-i trup zvelt şi scaunul i se lăsă pe spate cu un scârţâit.
Înapoia lui, tăcute, se aflau băncile de date, ale căror dosare conţinând înregistrări cu adevărat rare umpleau rafturile lungi şi înalte cu legăturile lor colorate, iar aerul, cu mirosul lor de mucegai.
O cântări din ochi pe doamna din faţa lui, zâmbi şi clătină din cap. Avea o privire verde, încordată şi un aer nerăbdător; părul îi era de un roşu insolent, iar nasul şi emisferele obrajilor îi erau stropite cu pistrui abia vizibili. Avea umerii şi şoldurile largi, iar mijlocul subţire, sever disciplinat împotriva tendinţei lui naturale.
— De ce clatini din cap? Toată lumea vine la tine pentru căpăta informaţii.
— Eşti tânără, stăpână. Trei avataruri, dacă nu greşesc, îţi stau în urmă. În acest punct al carierei, sunt sigur că nu doreşti ca numele să-ţi fie trecut pe lista specială a tinerilor interesaţi de aceste cunoştinţe.
— Listă?
— Listă.
— De ce ar exista o listă cu asemenea solicitări?
Tak ridică din umeri.
— Zeii colectează cele mai ciudate lucruri, iar unii dintre ei păstrează liste.
— Am auzit întotdeauna vorbindu-se despre acceleraţionism ca despre o chestiune complet moartă.
— Aşadar, de ce acest interes brusc pentru lucrurile moarte? Ea râse, iar ochii ei verzi sfredeliră cenuşiul ochilor lui. Arhivele îi explodară în jur şi Tak se află în sala de bal de la
jumătatea Turlei Preaînalte. Era noapte, atât de târziu încât în curând avea să se facă dimineaţă. Şi era o petrecere care se lungea, evident, de multă vreme; dar acum, mulţimea în care se afla se adunase toată într-un colţ al încăperii. Se sprijineau unii de alţii şi se aşezau şi se înclinau, ascultând cu toţii la bărbatul scund, negricios, voinic, ce stătea alături de zeiţa Kali şi vorbea. Era Sam, Marele Suflet, Buddha, care tocmai sosise, împreună cu majordomul lui. Vorbea despre budism şi despre acceleraţionism şi despre zilele legării şi despre Puţul Iadului şi despre blasfemiile Domnului Siddhartha din oraşul Mahartha, de la mare. Vorbea, şi vocea îi suna neobosită, iar şi iar, hipnotizantă, şi cuvintele îi răsunau necontenit, în vreme ce mulţimea de ascultători îşi pierdea încet-încet cunoştinţa şi cădea de jur împrejurul lui. Femeile erau cu toate destul de urâte, cu excepţia Mayei, care izbucni într-un râs micuţ şi bătu din palme, aducând iarăşi Arhivele în jurul lor şi pe Tak înapoi în scaunul său, cu zâmbetul încă pe buze.
— Aşadar, de ce acest interes brusc pentru lucrurile moarte? repetă el.
— Nu a murit, acela!
— Nu? întrebă Tak. N-a murit?… Stăpână Maya, a murit în clipa în care a păşit în Oraşul Celest. Uită-l. Uită-i cuvintele. Fă totul ca şi cum el nici n-ar fi existat vreodată. Nu lăsa nici o urmă a lui în mintea ta. Într-o zi ai să vrei să obţii înnoirea — află, aşadar, că Maeştrii Karmei îl vor căuta în mintea oricui trece prin sălile lor. Buddha şi cuvintele lui sunt o urâciune înaintea ochilor zeilor.
— Dar pentru ce?
— Este un anarhist care pune bombe, un revoluţionar de temut. Urmăreşte prăbuşirea Cerurilor înseşi. Dacă vrei informaţii mai amănunţite, va trebui să mă folosesc de aparate, ca să regăsesc datele. Vrei să semnezi o cerere pentru asta?
— Nu…
— Atunci, dă-l afară din mintea ta şi încuie uşa.
— Chiar atât de rău este?
— E şi mai rău!
— Atunci, de ce zâmbeşti când spui aceste lucruri?
— Pentru că nu sunt o persoană din cale-afară de serioasă. Caracterul meu nu are nimic de-a face cu mesajul, în orice caz. Aşa că, ia seama!
— Tu pari a şti totul despre asta. Arhivarii sunt imuni la listele alea?
— Nu tocmai. Numele meu este primul pe listă. Dar asta nu pentru că sunt arhivar, ci pentru că el este tatăl meu.
— El? Tatăl tău?
— Da. Vorbeşti ca una foarte tânără, oricum. Mă îndoiesc că lui îi trece măcar prin cap că m-a zămislit. Ce este paternitatea pentru zei, care locuiesc o suită de trupuri, aflând despre progeniturile lor de la alţii, ce îşi schimbă, la rândul lor, trupurile de patru sau de cinci ori pe secol? Eu sunt fiul unui trup pe care l-a locuit el cândva, născut dintr-altul care, şi el a trecut prin multe, iar eu, la rândul meu, nu mai locuiesc nici eu în trupul în care m-am născut. Relaţia, prin urmare, este destul de imaterială şi interesantă, în primul rând, la nivelul metafizicii speculative. Care este adevăratul tată al unui om? Hazardul care a adus împreună cele două trupuri care l-au generat? Faptul că, din anumite motive, la un moment dat, acestea două s-au plăcut unul pe altul dincolo de orice altă alternativă? Dacă astfel stau lucrurile, atunci de ce se întâmplă aşa ceva? A fost simpla foame a cărnii, sau a fost curiozitatea, sau voinţa? Sau a fost altceva? Mila? Singurătatea? Dorinţa de a domina? Ce simţământ sau ce gând a fost tată trupului în care am apărut eu pentru prima oară în câmpul conştiinţei? Stiu că omul care a locuit acel anumit trup-de-tată la acel anumit moment este o personalitate complicată şi puternică. Pentru noi, cromozomii nu înseamnă nimic, într-adevăr. Dacă trăim, nu cărăm aceste repere după noi, peste veacuri. Nu moştenim cu adevărat nimic, cu excepţia unor înzestrări întâmplătoare şi a unor sume de bani. Trupurile înseamnă prea puţin în lunga cursă, care este mult mai interesant de speculat sub aspectul procesului mental ce ne-a extras din haos. Sunt încântat că el a fost cel care m-a chemat la viaţă şi mă întreb adeseori ce motive a avut. Vad că ţi-a pierit deodată culoarea din obraji, stăpână. Nu am avut de gând să te necăjesc cu discuţia asta, ci numai să-ţi satisfac oarecum curiozitatea şi să înfăţişez înaintea minţii tale unele gânduri pe care noi, cei vechi, le avem în legătură cu aceste chestiuni. Cândva, tu însăţi ai să le priveşti în lumina asta, sunt sigur. Dar îmi pare rău să te văd atât de supărată. Rogu-te, stai jos. Iartă-mi flecăreala. Tu eşti Stăpâna Iluziei. Nu sunt lucrurile despre care am vorbit înrudite cu însăşi materia cu care lucrezi tu? Sunt convins că poţi spune, după felul în care vorbesc, de ce este numele meu trecut primul pe lista despre care ţi-am pomenit. E un caz de adorare a eroului, presupun. Creatorul meu este destul de distins… Acum arăţi oarecum învăpăiată la faţă. Ai vrea o băutură rece? Aşteaptă aici un moment… Poftim. Soarbe asta. Acum, despre acceleraţionism — este o simplă doctrină care propune ca noi, cei din Ceruri, să dăm celor ce locuiesc dedesubt din cunoştinţele şi puterile şi substanţa noastră. Acest act de caritate ar fi îndreptat spre ridicarea condiţiei lor de existenţă pe un nivel superior, asemănător celui pe care ne situăm noi înşine. Atunci, fiecare om ar fi asemenea unui zeu, înţelegi? Rezultatul acestui lucru, desigur, ar fi că nu ar mai exista nici un zeu, ci numai oameni. Noi le-am da cunoaşterea ştiinţelor şi a artelor, pe care o stăpânim şi, făcând astfel, le-am distruge credinţa primitivă şi le-am înlătura orice temei pentru speranţele de mai bine — fiindcă cel mai bun mod de a distruge speranţa sau credinţa este de a le lăsa să se împlinească. De ce am îngădui ca oamenii să îndure colectiv această povară a stării de zeitate, cum vroiau acceleraţioniştii, din moment ce le-o conferim în mod individual, atunci când ajung s-o merite? în cel de-al şaizecilea an al vieţii lui, omul trece prin Sălile Karmei. Este judecat, iar dacă a făcut binele, respectând regulile şi restricţiile castei sale, acordând atenţia cuvenită Cerurilor, progresând din punct de vedere intelectual şi moral, atunci va fi încarnat într-o castă superioară, ajungând ca în final să capete însăşi starea de zeu şi să vină să locuiască aici, în Oraş. Orice om îşi primeşte până la urmă răsplata dreaptă — rare sunt accidentele nefericite — aşa încât fiecare om, nu societatea dintr-o dată, ca un întreg, poate ajunge la moştenirea divină pe care ambiţioşii acceleraţionişti doreau s-o azvârle înaintea oricui, chiar şi a celor încă nepregătiţi. Poţi vedea că această atitudine era înspăimântător de injustă si tendenţios proletaristă. Ceea ce urmăreau ei, de fapt, era coborârea nivelului cerinţelor pentru starea de zeitate. Or, aceste cerinţe sunt stricte în mod necesar. Tu ai da puterea lui Shiva sau a lui Agni pe mâinile unui copil? Dacă nu eşti nebună, n-ai da-o. Nu, dacă nu vrei să te trezeşti într-o dimineaţă şi să constaţi că lumea nu mai există. Asta ar fi reuşit acceleraţioniştii, prin urmare, şi de asta au fost opriţi. Acum ştii totul despre acceleraţionism… Vai, dar arăţi teribil de încinsă. Pot să-ţi pun îmbrăcămintea pe umeraş, până când îţi mai aduc ceva rece de băut?… Perfect… Acum, unde eram, Maya? A, da — stafidele din plăcintă… Ei bine, acceleraţioniştii pretindeau că tot ceea ce ţi-am spus eu acum ar fi adevărat, numai că sistemul ar fi total corupt. Lansau afirmaţii calomnioase la adresa probităţii celor care autorizau încarnarea. Unii chiar au îndrăznit să pretindă că Cerurile erau compuse dintr-o aristocraţie nemuritoare de hedonişti înrăiţi, care se jucau cu lumea. Alţii au cutezat să afirme că cei mai buni dintre oameni nu capătă niciodată starea de zeu, ci se aleg, în cele din urmă, cu moartea adevărată sau cu încarnarea într-o formă inferioară de existenţă. Iar alţii spuneau chiar că una ca tine a fost aleasă pentru a fi zeificată numai pentru că forma originală şi atitudinea ta au stârnit poftele vreunei divinităţi libidinoase, şi nu pentru celelalte evidente virtuţi ale tale, draga mea… Hei, dar tu eşti plină de pistrui?… Da, astea sunt lucrurile predicate de acei de trei ori blestemaţi acceleraţionişti. Astea sunt faptele de care se face vinovat părintele spiritului meu, sunt ruşinat că trebuie să o spun. Ce să faci cu o asemenea moştenire, decât să te minunezi de ea? El închide ciclul unor vremuri măreţe şi reprezintă ultima mare schismă printre zei. Oricât de rău ar fi, rămâne, în mod vădit, o figură măreaţă, acest părinte al spiritului meu, iar eu îl respect precum fiii din vechime pe taţii trupurilor lor… Ţi-e frig, acum? Hai, dă-mi voie… Uite… Uite… Uite… Hai, acum flutură-ne o iluzie, iubirea mea, graţie căreia să păşim într-o lume în care nu există asemenea nerozii… Aşa, acum pe-aici. Coteşte pe aici… Fă să apară un nou Eden în buncărul ăsta, ochioasa mea cu privirea verde, verde şi buze umede… Ce-i asta?… Ce anume este mai presus de orice în mine, în acest moment?… Adevărul, iubirea mea… Şi sinceritatea… Şi dorinţa de a împărtăşi…