— Kali! Drăgălaşa Doamnă… anunţă el.
— Preaputernic este Brahma, răspunse ea.
— Da, încuviinţă Brahma, pe cât de preaputemic se prea poate dori. Şi atât de prearar faci câte o vizită aici, încât sunt preaîncântat. Vino să păşeşti împreună cu mine pe cărările înflorite şi să discutăm. Ai o rochiţă adorabilă.
— Mulţumesc.
Păşiră pe cărările înflorite.
— Cum merg pregătirile de nuntă?
— Bine.
— Vă veţi petrece luna de miere în Ceruri?
— Avem de gând să ne-o petrecem departe de aici.
— Unde, dacă-mi îngădui întrebarea?
— Încă nu am căzut de acord asupra locului.
— Timpul zboară pe aripile cintezoiului, draga mea. Dacă doreşti, puteţi locui, tu şi cu Domnul Yama, în a mea Grădină a Desfătărilor, pentru o vreme.
— Mulţumim, Creatorule, dar e un loc prea încântător pentru ca cei doi distrugători să petreacă un timp mai îndelungat acolo şi să se simtă în largul lor. Mergem noi undeva.
— Cum doreşti.
Ridică din umeri.
— Ce altceva îţi mai ocupă gândurile?
— Ce mai e cu cel numit Buddha?
— Sam? Vechiul tău iubit? Ce-i cu el, vasăzică? Ce ai vrea să afli în privinţa lui?
— Cum va fi… tratat?
— Încă nu am hotărât. Shiva a sugerat să mai aşteptăm o vreme înainte de a face ceva. În felul ăsta, putem aprecia ce efect a avut asupra comunităţii Cerurilor. Am hotărât ca Vishnu să treacă drept cel care-a fost Buddha, din raţiuni istorice şi teologice, în ceea ce-l priveşte pe Sam, am să dau ascultare oricărei sugestii rezonabile.
— Nu i-ai mai oferit o dată condiţia de zeu?
— Ba da. Însă n-a acceptat-o.
— Dacă ai face-o iar?
— De ce?
— Situaţia actuală nu ar fi existat dacă el nu era un individ extrem de talentat. Talentele lui l-ar face o achiziţie valoroasă pentru panteon.
— Ideea asta mi-a venit şi mie. Acum, fără îndoială că va accepta, de voie sau de nevoie. Sunt convins că vrea să trăiască.
— Totuşi, sunt căi prin care ne putem asigura că aşa este.
— Ca spre, exemplu?
— Psihoproba.
— Şi dacă aceasta ar arăta o lipsă de loialitate faţă de Ceruri, ceea ce e foarte probabil…?
— Nu i se pot schimba gândurile de către cineva precum Domnul Mara?
— Nu m-am gândit niciodată la vinovăţia sentimentului tău, zeiţă. Dar se pare că eşti peste măsură de doritoare ca el să continue să existe, sub orice formă.
— Poate că sunt.
— Ştii că s-ar putea să fie… foarte schimbat. Nu va mai fi acelaşi dacă i se face acest lucru. S-ar putea ca atunci „talentul” să-i fie cu totul absent.
— De-a lungul vremurilor toţi oamenii se schimbă în mod natural — ca opinii, credinţe, convingeri. Unele părţi ale minţii pot fi adormite, în vreme ce altele pot fi trezite. Talentul, simt eu, este un lucru tare greu de distrus — câtă vreme viaţa însăşi rămâne. Este mai bine să trăieşti, decât să mori.
— M-ai putea convinge de asta, zeiţă… dacă ai avea timp, tu, cea mai adorabilă dintre toate.
— Cât timp?
— Să zicem, trei zile.
— Trei zile, atunci.
— Să ne retragem în al meu Pavilion al Desfătărilor şi să discutăm chestiunea pe larg.
— Prea bine.
— Unde este acum Domnul Yama?
— Lucrează în atelierul lui.
— La un proiect îndelungat, cred.
— De cel puţin trei zile.
— Bun. Da, s-ar putea să existe nişte speranţe pentru Sam. Este împotriva convingerii mele, dar, după aceea, am să pot face aprecieri asupra chestiunii. Da, am să pot.
Statuia cu opt braţe a zeiţei celei albastre începu să mângâie strunele veenei, făcând ca muzica să picure împrejurul lor în timp ce se afundau în grădină, în vara dinăuntrul ei.
Helba locuia la capătul îndepărtat al Cerurilor, în apropiere de marginea sălbăticiei. Atât de aproape de pădure era, de fapt, palatul numit Jaf, încât animalele umblau pe lângă peretele transparent frecându-se de el în trecere. Din încăperea numită Viol se puteau vedea potecile adumbrite ale junglei.
În această încăpere, cu pereţii împodobiţi de comorile furate în vieţile trecute, Helba se întreţinea cu cel numit Sam.
Helba era zeul şi zeiţa hoţilor.
Nimeni nu ştia care este adevăratul sex al Helbei, pentru că al Helbei era obiceiul de a-şi schimba sexul la fiecare încarnare.
Sam privea la o femeie suplă, cu pielea oacheşă, care purta un sari galben şi un văl la fel de galben. Avea sandalele şi unghiile de culoarea scorţişoarei şi purta o tiară ce lucea aurie peste părul ei negru.
— Ai, zise Helba cu voce blândă şi murmurată, toată simpatia mea. Numai în acele anotimpuri ale vieţii mele când mă încarnez ca bărbat, Sam, îmi folosesc Atributul şi mă angajez efectiv în furturi.
— Probabil că eşti în stare să-ţi adopţi Aspectul şi acum.
— Desigur.
— Şi să-ţi asumi Atributul?
— Probabil.
— Dar n-ai s-o faci?
— Nu, câtă vreme port formă de femeie. Ca bărbat, am să fur orice, de oriunde… Vezi colo, pe peretele din spate, unde sunt atârnate câteva dintre trofeele mele? Marea mantie din pene albastre i-a aparţinut lui Srit, căpetenia demonilor kataputna. I-am furat-o din peşteră, pe când zăvozii lui se aflau în ghearele somnului, adormiţi de mâna mea. Nestemata cu care-ţi poţi schimba înfăţişarea am luat-o tocmai din Tumul Strălucirii, pe care l-am urcat cu discuri-ventuză prinse la încheieturile mâinilor şi la genunchi şi la degetele mari de la picioare, în vreme ce Mamele de dedesubt…
— Destul! zise Sam. Ştiu toate poveştile astea, Helba, pentru că le spui mereu. E atât de mult de când nu ai mai săvârşit un furt îndrăzneţ, ca pe vremuri, încât cred că faptele acelea măreţe, de mult trecute, ar cam trebui să fie repetate. Altfel, până şi Zeii cei Bătrâni or să uite ce ai fost cândva. Văd că am greşit când am venit aici, şi că trebuie să încerc în altă parte.
Se ridică în picioare, ca pentru a pleca.
— Stai, se agită Helba. Sam se opri.
— Da?
— Cel puţin mi-ai putea spune la ce furt îţi stă gândul. Poate că-ţi pot da vreun sfat…
— La ce mi-ar folosi formidabilele tale sfaturi, împărat al Hoţilor? Mie nu-mi trebuie vorbe. Eu am nevoie de fapte.
— Poate.,. Zău aşa, spune-mi!
— Bine, zise Sam, deşi mă îndoiesc că te-ar interesa o sarcină atât de dificilă…
— Poţi sări peste psihologia copilului şi să-mi spui ce vrei să furi.
— În Muzeul Cerurilor, care este un obiectiv bine construit şi permanent păzit…
— Şi permanent deschis. Continuă.
— În această clădire, într-o vitrină protejată de un computer…
— Şi astea pot fi păcălite de cineva destul de priceput.
— În vitrina asta, pe un manechin, este atârnată o uniformă cenuşie, din zale. Împrejurul ei se află o mulţime de arme.
— Aparţinând cui?
— Este vechiul veşmânt al celui care a luptat în campaniile din nord în zilele războaielor împotriva demonilor.
— Nu tu erai acela?
Sam îşi stăpâni zâmbetul şi continuă:
— Necunoscut celor mai mulţi, există în această vitrină un obiect cunoscut cândva drept Talismanul Legătorului. S-ar putea să-şi fi pierdut până acum toate virtuţile, dar, pe de altă parte, se poate şi să nu le fi pierdut. Servea ca mijloc de concentrare pentru adoptarea Atributului special al Legătorului şi el găseşte că îi este iarăşi necesar.