— Care este obiectul ce vrei să fie furat?
— Marea centură de cochilii, încinsă peste mijlocul costumului. Este colorată în roz şi galben. Este, de asemenea, plină de micro-circuite miniaturale, care probabil că astăzi nu s-ar mai putea face.
— Nu-i un furt prea greu de săvârşit. Aş putea să mă gândesc, în forma asta…
— Îmi va trebui foarte repede, sau deloc.
— Cât de curând?
— În şase zile, mă tem.
— Ce ai fi dispus să-mi plăteşti ca să ţi-o pun în mâini?
— Aş fi dispus să plătesc orice, dacă aş avea ceva.
— Oh. Ai venit în Ceruri fără nici o avere?
— Da.
— Nefericită situaţie.
— Dacă-mi reuşeşte fuga, poţi cere orice preţ.
— Şi dacă nu, nu primesc nimic.
— Aşa s-ar părea.
— Lasă-mă să cumpănesc. M-ar amuza să fac lucrul ăsta şi să te îndatorez.
— Rogu-te, nu lungi prea mult cumpănirea.
— Vino şi aşează-te alături de mine, Legător al Demonilor, şi povesteşte-mi despre zilele tale de glorie — când tu, cu zeiţele nemuritoare, hălăduiaţi prin lume, răspândind haosul ca pe seminţe.
— E mult de-atunci, zise Sam.
— Ar putea reveni zilele acelea, dacă reuşeşti să te eliberezi?
— Ar putea.
— Asta-i bine de ştiut. Mda…
— Ai s-o faci?
— Grindină, Siddhartha! Dezlegătorule!
— Grindină?
— Şi fulgere şi tunete. Să vină iarăşi zilele acelea!
— In regulă.
— Acum, vorbeşte-mi de zilele tale de glorie, iar eu am să-ţi vorbesc iar despre mine.
— Prea bine.
Gonind prin pădure, înveşmântat numai cu o cingătoare din piele, Domnul Krishna o urmărea pe Doamna Ratri, care refuzase să se acupleze cu el după o cină îmbelşugată. Ziua era limpede şi parfumată, dar nici pe jumătate aşa de parfumată precum sari-ul albastru ca miezul nopţii pe care-l apucă cu mâna stângă. Ea scăpă înaintea lui, pe sub copaci; iar el o urmări, pierzând-o din ochi pentru un moment, când ea o luă pe o potecă laterală ce dădea într-un luminiş.
Când o zări iar, se afla pe o ridicătură, cu braţele goale înălţate deasupra capului, cu vârfurile degetelor lipite unele de altele. Avea ochii pe jumătate închişi, iar unicul ei veşmânt, un voal lung, negru, îi flutura în jurul formelor albe şi strălucitoare.
El îşi dădu seama că îşi asuma Aspectul şi că poate era pe punctul de a-şi folosi un Atribut.
Gâfâind, urcă panta în goană, spre ea; ea îşi deschise ochii şi îi zâmbi de sus, coborându-şi braţele.
Când ajunse la ea, Ratri îi azvârli vălul în faţă, iar el o auzi râzând — de undeva din imensa noapte ce îl învălui.
Era neagră şi fără stele şi fără lună, fără o licărire, scânteiere sau lucire de nicăieri. O noapte soră cu orbirea se lăsase asupră-i.
El pufni, şi sari-ul îi fu smuls dintre degete. Se opri tremurând şi-i auzi râsul răsunând în preajmă.
— Ţi-ai permis prea multe, Doamne Krishna, îi spuse ea, şi ai păcătuit împotriva sfinţeniei Nopţii. Pentru asta, am să te pedepsesc coborând acest întuneric asupra Cerurilor, pentru o vreme.
— Nu mă tem eu de întuneric, zeiţă, răspunse el chicotind.
— Atunci, într-adevăr, creierii îţi stau în testicule, Doamne, după cum adeseori s-a spus odinioară… Să rămâi pierdut şi orb în mijlocul Kaniburrhei, ai cărei locuitori lovesc fără de veste… şi să nu-ţi fie frică, asta mi se pare prea cutezător. La revedere, întunecatule. Poate că te mai văd la nuntă.
— Aşteaptă, preaiubită doamnă! Ai să-mi accepţi scuzele?
— Desigur, pentru că le merit.
— Atunci, ridică noaptea pe care ai pogorât-o asupra acestui loc.
— Cu altă ocazie, Krishna — când am să fiu gata.
— Şi până atunci, eu ce mă fac?
— Se spune, Doamne, că prin cântarea-ţi din flaut poţi vrăji până şi cele mai fioroase fiare. Îţi sugerez, dacă este adevărat, să-ţi iei chiar acum fluieraşul şi să-i zici cea mai mişcătoare melodie, până când voi găsi eu de cuviinţă a lăsa lumina zilei să pătrundă iarăşi în Ceruri.
— Doamnă, eşti crudă! zise Krishna.
— Asta-i viaţa, Domn al Fluierelor.
Şi Ratri se depărta.
El începu să cânte, clocind gânduri negre.
Veneau. Din cer, pe vânturile polare, peste mări şi peste uscaturi, peste zăpada arzătoare şi pe sub ea şi prin ea, veneau. Schimbătorii de formă lunecau peste câmpurile de alb, şi umblătorii prin ceruri cădeau la pământ ca frunzele; trâmbiţe sunau peste întinderile pustii şi carele zăpezii se năpusteau înainte, cu lumini ţâşnind precum săgeţile din laturile lor lucioase; cu mantii din blănuri cuprinse de flăcări, cu dâre de fulgi albi de aer suflaţi masiv dedesubt şi în urmă-le, înmănuşaţi şi cu ochelari de protecţie, clănţănind şi derapând, gonind şi iscând vârtejuri, veneau; încinşi cu centuri strălucitoare, cu măşti, cu cozi de foc, copite de diavol, armuri îngheţate şi căşti electrice, veneau; iar în lumea pe care o lăsau înapoia lor, în temple, se întindea bucuria, cu mult cântec şi aducere de ofrande şi procesiuni şi rugăciuni, sacrificii şi iertare de păcate, care alegorice şi culori. Pentru că mult temuta zeiţă avea să se mărite cu Moartea şi se spera ca asta să-i ajute pe amândoi să-şi îmblânzească dispoziţia. Un spirit festiv infectase până şi Cerurile şi, cu adunările de zei şi de semizei, de eroi şi de nobili, de mari preoţi şi de rajahi favorizaţi şi de brahmani de rang înalt, acest spirit căpăta forţă şi putere, şi se rotea ca o morişcă de vânt multicoloră, tunând în capetele Celor Dintâi şi ale celor de pe urmă, deopotrivă.
Aşadar, intrară în Oraşul Celest, călărind pe spinările verilor Păsării Garuda, coborând învârtejit în gondole cereşti, înălţân-du-se prin arterele munţilor, arzând în văpăi peste îngheţatele întinderi acoperite de zăpadă, să facă Turla Milehigh să răsune de cântecele lor, să râdă prin vraja unui brusc şi inexplicabil întuneric ce se lăsa şi se împrăştia din nou, imediat; şi în zilele şi nopţile venirii lor a fost spus de către poetul Adasay că semănau cu cel puţin şase lucruri diferite (el era întotdeauna generos cu zâmbetele): o migraţie de păsări, păsări strălucitoare, peste un ocean de lapte, fără valuri; o avalanşă de note muzicale prin mintea unui compozitor uşor nebun; o şcoală de peşti din cei care înoată la mare adâncime, ale căror trupuri sunt vârtejuri şi râuleţe de lumină, dând roată unei plante fosforescente într-o groapă oceanică; Spirala Nebula, colapsată pe neaşteptate asupra propriului ei centru; o furtună, a cărei fiecare picătură de ploaie se transformă într-un fulg, o pasăre cântătoare sau o nestemată; şi (poate cel mai aproape) un templu plin de statui teribile şi grozav de încărcat decorate, brusc animate şi cântând, brusc grăbind peste lume, cu flamuri strălucite fluturând în vânt, palate zguduite şi turnuri pră-buşindu-se pentru a se întâlni îh centrul tuturora, pentru a aprinde un foc enorm şi a dansa în jurul lui, cu mereu prezenta posibilitate ca fie dansul, fie focul să scape complet de sub control.
Veneau.
Când alarma secretă sună în arhive, Tak luă Suliţa Strălucitoare de la locul ei din perete. La diferite ore din zi, alarma alerta diverse santinele. Având o presimţire cu privire la cauza acesteia, Tak fu recunoscător că nu sunase la altă oră. Urcă la nivelul Oraşului şi se îndreptă către muzeul de pe colină.
Era, totuşi, prea târziu.
Deschisă era vitrina şi inconştient paznicul. Muzeul era, de altfel, pustiu, din cauza activităţii din Oraş.