Atât de aproape de arhive era complexul de clădiri, încât Tak îi surprinse pe cei doi coborând de cealaltă parte a colinei.
Agită Suliţa Strălucitoare, neîndrăznind s-o folosească.
— Staţi! strigă el.
Ei se răsuciră spre el.
— Ai declanşat o alarmă! îl acuză unul dintre ei pe celălalt.
Se grăbi să-şi prindă centura la brâu.
— Haide, dispari! zise el. Mă ocup eu de ăsta!
— N-aveam cum să declanşez o alarmă! ţipă însoţitorul lui.
— Şterge-o!
Rămase să-l înfrunte pe Tak. Însoţitorul lui continuă să se retragă în josul colinei. Tak văzu că era o femeie.
— Pune-l la loc, zise Tak gâfâind. Indiferent ce-ai luat, pune-l la loc… Şi poate că reuşesc să acopăr…
— Nu, zise Sam. E prea târziu. Acum sunt egalul oricăruia de aici şi asta este singura mea şansă de a pleca. Te ştiu, Tak al Arhivelor, şi nu vreau să te distrug. Aşadar, pleacă… Repede!
— Yama va fi aici dintr-un moment într-altul! Şi…
— Nu mă tem de Yama. Atacă-mă sau lasă-mă… Acum!
— Nu te pot ataca.
— Atunci, bun rămas!
Şi spunând asta, Sam se înălţă în aer ca un balon.
Dar pe când plutea deasupra pământului, Domnul Yama apăru pe versantul colinei, cu o armă în mână. Era un tub subţire şi lucitor, cu un pat mic şi un mecanism de declanşare voluminos.
Îl înălţă şi ochi.
— Ultima ta şansă! strigă el.
Dar Sam continua să se înalţe.
Când Yama trăsese, în dom, deasupra, se făcuse o spărtură largă.
— Şi-a adoptat Aspectul şi şi-a asumat un Atribut, zise Tak. El leagă energia armei tale.
— De ce nu l-ai oprit? întrebă Yama.
— Nu am putut, Doamne. Am fost legat de Atributul lui.
— Nu contează, spuse Yama. Cea de-a treia santinelă o să-l învingă.
Supunând gravitaţia prin voinţa lui, se înălţă.
Zburând, deveni conştient de o umbră care-l urmărea.
Undeva, exact la periferia câmpului său vizual, îl pândea. Oricum îşi întorcea capul, îi scăpa vederii. Dar era acolo, tot mai mare.
În faţa lui se afla o ecluză. O poartă spre în afară, care plutea deasupra, înaintea sa. Talismanul putea deschide ecluza, îl putea încălzi împotriva frigului, îl putea transporta oriunde în lume…
Se auzi un zgomot de aripi bătând.
— Zboară! tună vocea în capul lui. Sporeşte-ţi viteza, Legătorule! Zboară mai repede! Mai repede!
Era una dintre cele mai ciudate senzaţii pe care le încercase vreodată.
Se simţi deplasându-se înainte, gonind.
Dar nimic nu se schimba. Poarta nu se apropia deloc. În ciuda senzaţiei de extraordinară viteză, el nici nu se clintea.
— Mai repede, Legătorule! Mai repede! striga vocea sălbatic, tunător. Caută să foloseşti vântul şi fulgerele în mers!
Se luptă să curme senzaţia de mişcare pe care o încerca.
Atunci îl izbi vântul, puternicul vânt ce suflă prin Ceruri.
Îl înfrânse, dar vocea răsună acum chiar lângă el, deşi nu vedea nimic, decât umbre.
— „Simţurile sunt caii, iar obiectele drumurile pe care umblă”, zise vocea. „Dacă intelectul este legat de o minte împrăştiată, atunci, el îşi pierde discernământul”, iar Sam recunoscu puternicele cuvinte din Katha Upanishad urlate înapoia lui. „În acest caz”, continuă vocea, „simţurile devin necontrolate, ca nişte cai sălbatici şi răi sub hăţurile unui slab conducător de car.”
Iar cerul explodă de fulgere împrejurul său şi întunericul îl învălui.
Căută să stăpânească energiile care-l asaltau, dar nu găsi nimic cu care să se încleşteze în luptă.
— Nu este real! strigă el.
— Ce este real şi ce nu? răspunse vocea. Caii tăi o iau razna acum.
Fu un moment de întunecime grozavă, ca şi cum s-ar fi mişcat printr-un vid al simţurilor. Apoi fu durere. Apoi nimic.
E greu să fii cel mai în vârstă zeu tinerel din branşă.
Intră în sală, ceru o audienţă la un reprezentant al Roţii, fu poftit înaintea Domnului Karmei care ar fi trebuit să-i fixeze verificarea cu două zile mai devreme.
— Ei? întrebă nerăbdătorul tânăr.
— Îmi pare rău pentru întârziere, Doamne Murugan. Personalul nostru a fost prins cu pregătirile pentru nuntă.
— Stau de chefuială când ar trebui să-mi pregătească noul trup?
— Nu ar trebui să vorbeşti, Doamne, ca şi cum ar fi cu adevărat trupul tău. Este un trup împrumutat ţie de către Marea Roată, ca răspuns la prezentele tale nevoi karmice…
— Şi nu este gata pentru că personalul se ţine de benchetuială?
— Nu este gata pentru că Marea Roată se învârteşte într-un chip…
— Îl vreau până mâine seară, cel târziu. Dacă nu este gata, Marea Roată s-ar putea să se transforme într-un tăvălug pentru slujitorii ei. M-ai auzit şi m-ai înţeles, Domn al Karmei?
— Te aud, dar vorbele-ţi sunt nepotrivite în acest…
— Brahma a recomandat transferul şi ar fi încântat ca eu să apar la nunta de la Turla Preaînaltă în noua mea formă. Să-l informez că Marea Roată nu este în stare să-i îndeplinească dorinţele pentru că se roteşte excesiv de încet?
— Nu, Doamne. Va fi gata la vreme.
— Prea bine.
Se răsuci pe călcâie şi plecă.
Domnul Karmei făcu un vechi si mistic semn în urma lui.
— Brahma.
— Da, zeiţă?
— În legătură cu sugestia mea…
— Se va face precum ai cerut, madam.
— Aş fi vrut-o altfel.
— Altfel?
— Da, Doamne. Aş dori un sacrificiu uman.
— Nu…
— Ba da.
— Eşti, într-adevăr, mai sentimentală decât mă gândeam.
— Va fi făcut sau nu acest lucru?
— Ca să vorbesc deschis… În lumina ultimelor evenimente, aş prefera aşa.
— Atunci, e rezolvată?
— Va fi precum doreşti. Se afla mai multă putere în el decât mă gândisem eu. Dacă n-ar fi fost de gardă Domnul Iluziei… Ei bine, eu nu mă aşteptasem ca unul care fusese aşa de liniştit un timp atât de îndelungat să poată fi şi atât de… talentat, cum ziceai tu.
— Îmi dai mie pe mână afacerea asta, Creatorule?
— Bucuros.
— Şi-mi arunci, ca desert, pe Împăratul Hoţilor?
— Da. Aşa să fie!
— Mulţumesc, Preaputernice.
— Pentru puţin.
— Va fi chiar mult. Bună seara.
— Bună seara.
Se spune că în acea zi, în acea măreaţă zi, Domnul Vayu a oprit vântul să mai sufle în Ceruri şi o mare pace s-a lăsat peste Oraşul Celest şi peste pădurea Kaniburrha. Citragupta, slujitorul Domnului Yama, clădi un rug măreţ la Capătul Lumii, din lemn parfumat, eucalipt, esenţe, miresme şi materiale scumpe; iar peste rug aşeză Talismanul Legatarului şi marea mantie din pene albastre care aparţinuse lui Srit, căpetenie printre demonii kataputna; mai puse acolo şi nestemata schimbătoare de formă a Mamelor, din Domul Strălucirii, şi o robă galbenă ca sofranul, din dumbrava vineţie de lângă Alundil, care se spunea că ar fi aparţinut lui Tathagatha, Buddha. Liniştea dimineţii de după noaptea Festivalului Celor Dintâi era deplină. Prin Ceruri nu se vedea nici o mişcare. Se spune că demonii zburau nevăzuţi prin aerul de sus, dar se temeau să se dea prea aproape de adunarea puterilor. Se spune că ar fi fost multe semne şi prevestiri ale căderii celui puternic. Se spune, de către teologi şi istorici ai faptelor sfinte, că numitul Sam îşi abjurase erezia şi cerşise milă de la Trimurti. Se mai spune şi că zeiţa Parvati, care-i fusese fie soţie, fie mamă, fie soră, fie fiică, fie toate astea, părăsise Cerurile pentru a locui în doliu printre vrăjitoarele continentului estic, din care se trăgea. In zori, marea pasăre numită Garuda, pe care zboară Vishnu, al cărei cioc sfărâmă care de luptă, tresărise în somn şi slobozise un singur strigăt, răguşit, în cuşca ei, un strigăt ce răsunase prin Ceruri, făcând zob geamurile, stârnind ecouri peste pământ, trezindu-i până şi pe cei cufundaţi în somnul cel mai adânc. În miezul liniştitei veri a Cerurilor, ziua Iubirii şi a Morţii începuse.