— Zeu bătrân, joci necinstit, zise el.
Kubera zâmbi prin sângele care-l podidise şi pumnul i se abătu ca o minge neagră.
Yama stătea de vorbă cu Ratri când strigătul Păsării Garuda, care se deştepta, spintecă noaptea.
— Acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată, zise el.
Încet, Cerurile începură să se deschidă.
— Poate că porneşte Domnul Vishnu…
— N-a mai făcut-o niciodată în puterea nopţii. Şi când am vorbit cu el, cu puţin timp în urmă, nu mi-a spus nimic despre aşa ceva.
— Atunci, vreun alt zeu a cutezat să se apropie de bidiviul lui.
— Nu! La grajduri, Doamnă! Repede! Probabil că o să am nevoie de puterile tale.
O târî cu el, spre cuibul din oţel al Păsării.
Garuda era trează şi nepriponită, dar avea gluga trasă peste cap.
Kubera, care îl cărase pe Sam până la grajduri, îl legă bine în şa, încă în stare de inconştienţă.
Coborî înapoi la sol şi efectuă un control final. Apoi acoperişul cuştii începu să lunece în lături. Ridică lunga piedică metalică pentru aripi şi reveni la scara din funie. Mirosul Păsării era copleşitor. Garuda nu mai avea astâmpăr şi-şi scutură penele cât două staturi de om.
Încet, Kubera urcă scara.
Când îşi lega curelele pentru a se prinde pe locul lui, Yama şi Ratri se apropiară de uriaşa cuşcă.
— Kubera! Ce nebunie mai e şi asta? strigă Yama. N-ai fost niciodată îndrăgostit de înălţimi!
— Treburi urgente, Yama, răspunse el, şi mi-ar fi luat o zi întreagă pentru a pregăti carul tunetului.
— Ce treburi, Kubera? Şi de ce nu iei o gondolă?
— Garuda-i mai rapidă. Îţi zic eu despre ce-i vorba, când mă întorc.
— Nu-ţi pot fi de vreun ajutor?
— Nu. Mulţumesc.
— Dar Domnul Murugan poate?
— În cazul ăsta, da.
— Voi doi nu eraţi în cele mai bune relaţii.
— Nici acum nu suntem. Dar am nevoie de serviciile lui.
— Salut, Murugan!… De ce nu răspunde?
— Doarme, Yama.
— Ai sânge pe faţă, frate.
— Am avut un accident neînsemnat, ceva mai devreme.
— Şi Murugan pare a fi cam şifonat.
— A suferit şi el acelaşi accident.
— Ceva nu e-n regulă aici, Kubera. Aşteaptă-mă, că vin în cuşcă.
— Nu te băga, Yama!
— Lokapalas nu-şi dau ordine unul altuia. Suntem egali.
— Rămâi afară, Yama! îi ridic gluga lui Garuda!
— Nu face asta!
Ochii lui Yama fulgerară deodată şi trupul său se înălţă în roşul ce-l învăluia.
Kubera se aplecă înainte cu cârligul şi trase gluga de pe ochii Păsării. Garuda îşi dădu capul pe spate şi slobozi încă un strigăt.
— Ratri, zise Yama, întunecă ochii lui Garuda, să nu poată vedea.
Yama se îndreptă spre intrarea în cuşcă. O pâclă precum un nor de furtună înconjură capul Păsării.
— Ratri! spuse Kubera. Ridică această negură şi coboar-o asupra lui Yama, altfel totul este pierdut!
Ratri ezită un singur moment, apoi aşa făcu.
— Vino încoace, repede! strigă Kubera. Vino să încaleci pe Garuda, să mergi cu noi! Avem mare nevoie de tine!
Ea intră în cuşcă şi nu se mai văzu, în vreme ce întunecimea se tot întindea, ca o baltă de tuş prin care Yama bâjbâia căutân-du-şi drumul.
Scara se smucea şi se legăna, iar Ratri încălecă pe Garuda.
Pasărea ţipă ascuţit şi săltă în aer, pentru că Yama înaintase cu sabia în mână şi izbise în primul lucru peste care dăduse.
Noaptea fugi din jurul lor şi Cerurile rămaseră departe, sub ei.
Când se aflau deja la mare înălţime, domul începu să se închidă.
Garuda se repezi spre porţi, ţipând iarăşi, pătrunzător.
Trecură înainte ca ecluza să se închidă şi Kubera dădu pinteni Păsării.
— Încotro ne îndreptăm? întrebă Ratri.
— Spre Keenset, pe râul Vedra, răspunse el. Iar ăsta-i Sam. Este încă în viaţă.
— Ce s-a întâmplat?
— El este cel pe care-l caută Yama.
— Îl va căuta în Keenset?
— Fără îndoială, Doamnă. Fără îndoială. Dar până îl găseşte el, s-ar putea ca noi să fim mai bine pregătiţi.
În ziua de dinaintea Marii Bătălii, apărătorii sosiră la Keenset. Kubera împreună cu Sam şi cu Ratri dădură tuturor de ştire. Oraşul Keenset aflase deja despre ridicarea vecinilor, dar nu şi despre răzbunătorii care urmau să sosească din Ceruri. Sam instruia trupele care aveau să lupte împotriva zeilor, iar Kubera pe cele care aveau să lupte împotriva oamenilor.
Platoşă neagră fu turnată pentru zeiţa nopţii, despre care a fost spus: „Păzeşte-ne de lupoaică şi de lup, şi păzeşte-ne de hoţ, o, Noapte!”
Iar în cea de-a treia zi, înaintea cortului lui Sam, de pe câmpul din afara oraşului, se înfăţişă un stâlp de foc.
— Domnul Iadului a venit să-şi ţină promisiunea, o, Siddhartha! zise vocea ce-i răsună în cap.
— Taraka! Dar cum se face că m-ai găsit — m-ai recunoscut?
— Eu privesc la flăcările care-ţi alcătuiesc adevărata fiinţă, nu la carnea care le ascunde. Ştii, doar.
— Credeam că ai murit.
— A fost cât pe-aci! Ăia doi chiar sorb viaţa cu ochii! Până şi viaţa unuia ca mine.
— Ti-am spus eu. Ti-ai adus legiunile cu tine?
— Da, le-am adus.
— E bine. Zeii vor veni curând asupra acestui loc.
— Ştiu. De multe ori am vizitat eu însumi Cerurile, de pe vârful muntelui lor de gheaţă, iar iscoadele mele încă se mai află acolo. Aşa că ştiu că se gătesc să vină în acest loc. Cheamă şi oameni să ia parte la bătălie. Deşi nu cred că vor avea nevoie de ajutorul oamenilor, ei socotesc binevenită alăturarea lor la distrugerea oraşului Keenset.
— Da, este de înţeles, zise Sam studiind marele vârtej de flăcări galbene. Ce alte noutăţi mai ai?
— Vine Cel în Roşu.
— Îl aşteptam.
— Îşi caută moartea. Trebuie să-l înfrâng!
— Va avea asupra lui izgonitor de demoni.
— Atunci am să găsesc eu o cale de a i-l înlătura sau de a-l ucide de la distanţă. Va fi aici înainte de lăsarea nopţii.
— Cum vine?
— Într-o maşină zburătoare. Nu atât de mare cât carul tunetului pe care am încercat noi să-l furăm, dar foarte rapidă. Nu aş putea-o ataca în zbor.
— Vine singur?
— Da, dacă nu punem la socoteală şi maşinăriile.
— Maşinării?
— Multe maşinării. Aparatul lui zburător este plin de echipament ciudat.
— Asta s-ar putea să fie de rău.
Stâlpul de foc deveni portocaliu.
— Dar mai vin şi alţii.
— Parcă ziceai că vine singur.
— Este adevărat.
— Atunci, lămureşte-mă ce vrei să spui.
— Ceilalţi nu vin din Ceruri.
— Atunci, de unde?
— Am umblat mult de la plecarea ta din Ceruri, de-a lungul şi de-a latul lumii, în căutare de aliaţi printre cei care-i urăsc şi ei pe zeii din Ceruri. Că veni vorba, la ultima ta încarnare am încercat să te salvez din ghearele tigrilor din Kaniburrha.
— Ştiu.
— Zeii sunt într-adevăr puternici… Mai puternici decât au fost ei vreodată.
— Dar spune-mi cine vine să ne ajute.
— Domnul Nirriti cel Negru, care urăşte toate lucrurile, îi urăşte pe zeii din Ceruri mai mult decât orice. Astfel că trimite o mie de nevii, să lupte pe câmpul de la Vedra. A spus că, după bătălie, noi, rakasha, ne putem alege oricare dintre trupurile rămase, ale celor lipsiţi de creier, pe care i-a crescut el.