— A vorbit de-a răguşit, zile întregi, iar scribii transcriu totul… Geologie, minerit, metalurgie, chimia petrolului…
— Dacă aveam mai mult timp, dădeam şi eu o mână de ajutor. Nu mâine sau poimâine, dar…
Sam îşi termină vinul şi umplu iar pocalele.
— Pentru ziua de mâine, conducător de car!
— Pentru sânge, Legătorule, pentru sânge şi ucidere!
— O parte din sânge s-ar putea să fie al nostru, zeu al morţii. Dar dacă luăm destui dintre duşmani cu noi…
— Eu nu pot muri, Siddhartha, decât dacă vreau eu.
— Cum se poate, Doamne Yama?
— Permite-i Morţii să-şi aibă micile ei secrete, Legătorule. Pentru că s-ar putea să nu-mi exercit această opţiune în bătălia ce va urma.
— Cum ţi-e voia, Doamne.
— În sănătatea ta, şi viaţă lungă!
— În sănătatea noastră!
Zorii zilei bătăliei se iviră, roz precum coapsele proaspăt muşcate ale unei fecioare.
Deasupra râului plutea o ceaţă uşoară. Podul Zeilor, auriu strălucitor în partea dinspre răsărit şi din ce în ce mai întunecat în partea dinspre noaptea ce se retrăgea, despărţea cerul ca un ecuator arzător.
Războinicii din Keenset se strânseseră în afara oraşului, pe câmpul de lângă Vedra. Cinci mii de oameni, cu săbii şi arcuri, suliţe şi praştii, aşteptau ceasul bătăliei. O mie de zombi stăteau în primele rânduri, conduşi de segmentele vii ale Celui Negru, care le coordonau toate mişcările prin bătăi de tobă, cu coifurile împodobite cu panglici din mătase neagră, încolăcindu-se ca nişte şerpi de fum în bătaia vântului.
Cinci sute de lăncieri se ţineau la spatele formaţiei. Ciclonii argintii, care erau rakasha, pândeau în aer. Peste lumea pe jumătate luminată se auzea din vreme în vreme răcnetul câte unei fiare din junglă. Elementaliile focului luceau pe crengile copacilor, ca nişte lănci cu flamuri.
Cerul nu avea nici un nor. Iarba de pe câmp era încă umedă şi scânteietoare. Aerul era răcoros, pământul destul de moale pentru a face ca paşii să se imprime uşor. Cenuşiu şi verde şi galben erau culorile ce izbeau privirea sub ceruri; iar Vedra îşi învolbura apele, adunând de pe maluri frunzele căzute din escorta sa de copaci. Se spune că fiecare zi repetă istoria lumii, ieşind din întuneric şi frig la lumină neclară şi început de căldură, conştiinţa clipindu-i în ochi pe undeva pe la jumătatea dimineţii, gândurile trezindu-se ca un hăţiş de emoţie ilogică şi fără obiect, şi repezin-du-se de-a valma spre ordinea amiezii, apoi lentul, causticul declin al amurgului, mistica viziune a crepusculului, sfârşitul entropiei, care este iarăşi noaptea.
Ziua începu.
În partea cealaltă a câmpului se vedea o linie întunecată. Sunetul unei trâmbiţe străpunse aerul şi linia începu să înainteze.
Sam stătea în carul lui de luptă din fruntea formaţiei, purtând platoşă lustruită şi ţinând în mână o lance lungă şi grea, ucigătoare. Auzi cuvintele Morţii, care purta veşminte roşii şi-i era conducător de car:
— Primul lor val este format din călăreţii pe slizzarzi.
Sam scrută linia din depărtare.
— Ei sunt, spuse conducătorul carului.
— Prea bine.
Făcu un semn cu lancea şi rakasha o porniră ca o maree de lumină albă. Zombii începură să înainteze.
Când valul cel alb şi linia cea întunecată se întâlniră, se auziră un amestec de voci, nişte şuierături şi un zăngănit de arme.
Linia cea întunecată se opri, cu nouri uriaşi de praf fumegând deasupră-i.
Apoi se auzi sunetul junglei trezite, când fiarele de pradă adunate fură aruncate asupra flancurilor duşmanului.
Zombii mărşăluiau în ritmul lent, egal, al tobelor, iar elementaliile focului zburau înaintea lor şi iarba se veştejea pe unde treceau.
Sam făcu semn din cap către Moarte, şi carul de luptă se mişcă încet înainte, săltând pe perna sa de aer. În urma lui se bulucea oastea oraşului Keenset. Domnul Kubera dormea, căzut într-un somn ca de moarte, într-o criptă de sub oraş. Doamna Ratri călărea o iapă neagră în urma formaţiei de lăncieri.
— Şarja le-a fost oprită, zise Moartea.
— Da.
— Toată cavaleria le-a fost azvârlită la pământ şi fiarele bântuie printre ei. Încă nu şi-au refăcut rândurile. Rakasha se aruncă asupra lor ca o ploaie năprasnică, din ceruri. Acum vine valul de foc.
— Da.
— Îi va spulbera. Chiar acum îi văd pe favoriţii fără minte ai lui Nirriti venind asupra lor ca un singur om, toţi într-un pas şi fără de teamă, cu tobele ţinând ritmul, perfect şi asurzitor, şi nu au nimic peste urechi, absolut nimic. Privind pe deasupra capetelor lor, după aceea, ne văd pe noi aici, ca într-un nor de furtună şi văd că Moartea conduce carul tău de luptă. Inimile încep să le bată mai repede, iar asupra bicepşilor şi coapselor li se pogoară o răceală. Vezi cum trec fiarele printre ei?
— Da.
— Să nu fie nici o trâmbiţă în rândurile noastre, Siddhartha, pentru că asta nu este bătălie, ci măcel.
— Da.
Zombii ucideau totul în drumul lor, iar când cădeau, se prăbuşeau fără un cuvânt, pentru că lor le era egal, iar vorbele nu înseamnă nimic pentru cei nevii.
Măturară câmpul şi noi valuri de războinici veniră asupra lor. Cavaleria, însă, fusese sfărâmată. Pedestraşii nu puteau să reziste înaintea lăncierilor şi să suporte vederea demonilor rakasha, a zombilor şi a infanteriei din Keenset.
Carul de luptă condus de Moarte, cu marginile tăioase ca briciul, trecea printre duşmani ca o flacără peste un câmp cu iarbă. Proiectilele şi săgeţile azvârlite se întorceau în aer pentru a-şi opri zborul, sub unghiuri drepte, fără a mai putea atinge carul de luptă sau pe ocupanţii lui. Focuri întunecate jucau în ochii Morţii când strângea între degete inelele duble cu care îndrepta vehiculul într-o direcţie sau alta. Iar şi iar, se năpustea fără îndurare asupra duşmanului. Iar lancea lui Sam ţâşnea ca limba unui şarpe când trecea printre rândurile de războinici.
De undeva, se auzi un semnal de retragere dat de o trâmbiţă. Dar prea puţini fură cei care dădură ascultare chemării.
— Şterge-te la ochi, Siddhartha, spuse Moartea, şi cheamă o nouă formaţie. A sosit vremea să forţăm atacul. Manjusri al Sabiei trebuie să comande o şarjă.
— Da, Moarte, ştiu.
— Stăpânim câmpul de luptă, dar nu şi ziua. Zeii veghează, măsurându-ne puterile.
Sam îşi ridică lancea, dând semnalul, şi o nouă mişcare se produse în rândurile trupei. Apoi o nouă tăcere plană deasupra lor. Deodată, încetă orice adiere de vânt, orice zgomot. Cerul era albastru. Pământul era ceva cenuşiu-verzui, frământat sub picioare. Un nor de praf, ca un zid fantomatic, plutea în depărtare.
Sam trecu în revistă trupele şi făcu semn cu lancea spre înainte.
În acel moment, se auzi un trosnet de fulger.
— Zeii intră în luptă, zise Moartea uitându-se în sus.
Carul tunetului trecu pe deasupra lor. Nici o ploaie distrugătoare nu coborî, totuşi.
— De ce suntem încă în viaţă? întrebă Sam.
— Cred că mai degrabă vor să ne facă înfrângerea şi mai infamă. Dar, s-ar putea şi să le fie teamă să utilizeze carul tunetului împotriva creatorului său — şi pe bună dreptate.
— În cazul ăsta… zise Sam şi dădu semnal trupelor pentru atac.
Carul îl purtă înainte.
În urma lui veneau forţele din Keenset.
Puseră la pământ răzleţii. Izbiră gărzile care încercau să-i întârzie. În mijlocul unei ploi de săgeţi, îi sfărâmară pe arcaşi. După asta, dădură piept cu corpul expediţionarilor sacri, care juraseră să radă oraşul Keenset de pe faţa pământului.