Apoi urmară semnalele Cerurilor date de o trâmbiţă.
Liniile adverse de luptători umani se despărţiră în două.
Printre ele îşi făcură loc înainte cei cincizeci de semizei.
Sam îşi înălţă lancea.
— Siddhartha, spuse Moartea. Domnul Kalkin nu a fost nicicând înfrânt în luptă.
— Ştiu.
— Am la mine Talismanul Legătorului. Cel care a fost distrus pe rugul de la Capătul Lumii a fost un fals. Am reţinut originalul pentru a-l studia. Nu am apucat. Stai numai o clipă, să ţi-l prind la brâu.
Sam ridică braţele, iar Moartea îi prinse centura de cochilii în jurul mijlocului.
Făcu semn forţelor din Keenset să se oprească.
Moartea îl duse înainte, singur, pentru a-i înfrunta pe semizei.
În jurul capetelor câtorva jucau nimburile proaspetelor Aspecte. Alţii purtau arme ciudate, pentru a-şi uitări ciudatele Atribute. Flăcări coborâră şi învăluiră carul. Vânturi îl înlănţuiră. Cei mai avântaţi se repeziră asupra lui. Sam făcu semn cu lancea şi primii trei atacanţi se legănară şi se prăbuşiră de pe spatele slizzarzilor lor.
Apoi, Moartea intră cu carul de luptă printre ei.
Marginile lui sunt ca briciul, iar viteza lui este de trei ori mai mare decât viteza unui cal şi de două ori mai mare decât viteza unui slizzard.
O ceaţă îl învălui în vreme ce gonea, o ceaţă amestecată cu sânge. Proiectile grele veneau cu mare viteză spre el şi dispăreau într-o parte sau alta. Ţipete supersonice îi asaltau auzul, dar erau oarecum amortizate.
Cu o figură inexpresivă, Sam îşi înălţă lancea deasupra capului.
Un val de furie îi traversă chipul şi fulgere îi izbucniră din vârful lăncii.
Slizzarzii şi călăreţii fură copţi şi fripţi.
Mirosul de came arsă îi pătrunse în nări.
Râse, iar Moartea întoarse carul pentru încă o trecere.
— Mă priviţi? ţipă Sam către Ceruri. Uitaţi-vă, atunci! Şi feriţi-vă! Tocmai aţi făcut o greşeală!
— Nu! zise Moartea. Este prea devreme! Nu-ţi bate niciodată joc de un zeu înainte de a fi mort!
Şi carul mătură iarăşi rândurile de semizei, şi nici unul dintre ei nu-l putu atinge.
Sunete de trâmbiţă umplură văzduhul, iar oştirea sfântă se grăbi să-şi sprijine campionii.
Războinicii din Keenset înaintară să se încleşteze în luptă cu ei.
Sam stătea în picioare în carul de luptă şi proiectilele cădeau din greu în jurul lui, greşindu-şi însă întotdeauna ţinta. Moartea îl mâna printre rândurile vrăjmaşului, când ca o pană de despicat copaci, când ca un jungher. Cânta în vreme ce gonea, iar lancea lui era limba unui şarpe, trosnind uneori ca plină de fulgere strălucitoare. Talismanul îi lucea cu un foc molcom în jurul mijlocului.
— Îi dăm gata! zise.
— Nu-s decât semizei şi oameni pe câmpul de bătălie, spuse Moartea. Încă ne mai testează puterea. Sunt foarte puţini cei care-şi mai aduc aminte de întreaga putere a lui Kalkin.
— Întreaga putere a lui Kalkin? întrebă Sam. Asta nu a fost niciodată dezlănţuită, o, Moarte. Niciodată, în toate erele acestei lumi. Lasă-i să vină împotriva mea acum şi Cerurile vor plânge peste trupurile lor, iar Vedra va avea culoarea sângelui!… Mă auziţi? Mă auziţi, voi, zei? Veniţi împotriva mea! Va provoc, aici, pe acest câmp de luptă! Înfruntaţi-mă cu puterile voastre, în acest loc!
— Nu! zise Moartea. Încă nu!
Pe deasupra capetelor lor vui iar carul tunetului.
Sam îşi înălţă lancea şi iadul pirotehnic se dezlănţui în jurul navei ce trecea.
— Nu ar fi trebuit să le arăţi că poţi face aşa ceva! Nu încă!
Vocea lui Taraka se făcu atunci auzită, peste vacarmul luptei şi cântecul din creierul lui.
— Acum vin pe râu, o, Legătorule! Iar o altă formaţie asediază poarta oraşului!
— Atunci, cheam-o la luptă pe Dalissa, să se scoale şi să facă Vedra să fiarbă cu puterea Strălucirii! Tu du-ţi rakasha la porţile Keensetului şi spulberă-l pe invadator.
— Mă supun, Legătorule!
Şi Taraka se duse.
O rază de lumină orbitoare se abătu din carul tunetului asupra rândurilor de apărători.
— A sosit ceasul, spuse Moartea şi făcu semn, fluturându-şi mantia.
În ultima formaţie, Doamna Ratri se ridică în scările telegarului ei, iapa cea neagră. Îşi trase vălul negru pe care-l purta peste platoşă.
Se auziră ţipete de ambele părţi când soarele îşi acoperi faţa şi întunericul se lăsă peste câmpul de bătălie. Raza de lumină dispăru de sub carul tunetului şi dogoarea încetă.
Doar o slabă fosforescenţă, fără vreo sursă aparentă, se ivi în preajma lor. Asta se întâmplă când Domnul Mara mătură câmpul în carul lui învăluit în nori de culori, tras de cai ce vărsau pe gură râuri de sânge fumegând.
Sam se îndreptă spre el, dar un mare corp de războinici se interpuse între ei; şi înainte să-l poată depăşi, văzu cum Mara traversa câmpul, ucigând tot ce întâlnea în cale.
Sam îşi înălţă lancea şi aruncă priviri fioroase, dar ţinta lui îşi pierdu contururile şi-i scăpă; fulgerele nimereau sau prea jos, sau alături.
Atunci, în depărtare, în râu, apăru o lumină blândă. Pâlpâia cald şi ceva semănând cu un tentacul păru să se legene pentru un moment sub oglinda apelor.
Zgomot de luptă se făcu auzit din interiorul oraşului. Văzduhul era plin de demoni. Pământul părea să se clatine sub picioarele oştenilor.
Sam îşi înălţă lancea şi o dâră neregulată de lumină ţâşni spre cer, făcând să coboare pe câmp încă o duzină de luptători celeşti.
Tot mai multe fiare mârâiau, răcneau şi schelălăiau, gonind prin ambele formaţii, ucigând în trecere şi dintr-o parte şi dintr-alta.
Zombii continuau să ucidă, mânaţi de îndemnurile sergenţilor întunecaţi şi de bătaia susţinută a tobelor; iar elementaliile focului se agăţau de piepturile cadavrelor, ca şi cum s-ar fi hrănit.
— I-am înfrânt pe semizei, zise Sam. Hai să-l încercăm pe Domnul Mara în continuare.
Îl căutară pe câmpul de luptă, în mijlocul ţipetelor şi vaietelor, trecând peste cei care aveau să devină cadavre în curând şi peste cei care deja erau.
Când îi vedeau culorile carului, toţi dădeau bir cu fugiţii.
Întoarseră şi îl zăriră în cele din urmă, într-un coridor de întuneric, unde sunetele bătăliei se auzeau slab şi depărtat. Moartea trase şi ea de frâu, şi se priviră unii pe alţii în ochii scăpărători, prin noapte.
— Ai să stai să te lupţi, Mara? strigă Sam. Ori trebuie să te alergăm ca pe un câine?
— Nu-mi vorbi mie despre semenii tăi, ogarul şi căţeaua, o, Legătorule! răspunse el. Tu eşti, nu-i aşa, Kalkin? E centura ta. Şi e genul tău de război. Ale tale erau fulgerele ce loveau prieteni şi duşmani deopotrivă. Trăieşti, totuşi, ai?
— Eu sunt, spuse Sam cumpănindu-şi lancea.
— Şi gunoiul de zeu care-ţi conduce căruţa!
Moartea ridică mâna stângă, cu palma înainte.
— Îţi promit moartea, Mara, zise el. Dacă nu de mâna lui Kalkin, atunci de mâna mea. Dacă nu astăzi, atunci în altă zi. Dar o să ai de-a face şi cu mine, acum.
Spre stânga, sclipirea râului pulsa din ce în ce mai rapid.
Moartea se lăsă înainte şi carul se repezi în mare viteză spre Mara.
Caii Visătorului se cabrară şi sloboziră foc pe nări. Săltară înainte.