Săgeţile lui Rudra îi căutau prin întuneric, dar şi ele erau respinse în lături când se apropiau, arzătoare, de Moarte şi de carul său. Explodau alături de ei, sporind pentru un moment lumina slabă.
În depărtare, elefanţii smulgeau copaci din pământ, goneau şi trâmbiţau, urmăriţi de rakasha peste câmpuri.
Se auzi un muget puternic.
Mara se transformă într-un gigant, iar carul lui era un munte. Caii săi străbăteau veşniciile în galop. Fulgerele izbucneau din lancea lui Sam precum apa dintr-o fântână arteziană. În jurul lui se iscă brusc un viscol, şi însuşi frigul spaţiului interstelar îi pătrunse în oase.
În ultima clipă, Mara îşi abandonă carul, sărind jos din el.
Îl izbiră lateral şi dedesubtul lui se auzi un scrâşnet, de parcă s-ar fi târât greu pe pământ.
În acel moment, mugetul deveni asurzitor, iar pulsaţia luminoasă dinspre râu se transformă într-o strălucire constantă. Un val de apă clocotindă mătură câmpul când Vedra se revărsă peste maluri.
Ţipetele se înteţiră, dar zăngănitul armelor continuă să se audă. Estompat, tobele lui Nirriti băteau încă prin întuneric; de deasupra se prăvăli peste pământ un vuiet ciudat, şi carul tunetului se arătă coborând în mare viteză.
— Încotro se duce? întrebă Sam.
— Să se ascundă, spuse Moartea. Dar nu se poate ascunde pentru totdeauna.
— Fir-ar să fie! Câştigăm sau pierdem?
— Asta-i o întrebare bună. Totuşi, nu ştiu răspunsul.
Apele spumegau în jurul carului oprit la pământ.
— Poţi să-l pui iar în mişcare?
— Pe întunericul ăsta, nu… Aşa, împresuraţi de apă…
— Şi ce facem acum?
— Ne cultivăm răbdarea şi fumăm.
Se lăsă pe spate şi scapără amnarul.
După o vreme, un rakasha se arătă şi pluti în aer deasupra lor.
— Legătorule! raportă demonul. Noii atacatori ai oraşului poartă pe ei ceea-ce-izgoneşte!
Sam ridică lancea şi un fulger ţâşni din vârful ei. Pentru o frântură de clipă, câmpul fu luminat.
Morţii erau căzuţi pretutindeni. Grupuri întregi de oameni zăceau în grămezi. Unii se zvârcoleau în luptă, la pământ. Trupuri de animale moarte erau împrăştiate printre ei. Câteva pisici mari încă mai rătăceau la întâmplare, hrănindu-se. Elementaliile focului fugiseră de apa care îi acoperise cu mâl pe cei căzuţi şi-i muiase pe cei care se mai puteau ţine în picioare. Care de luptă sfărâmate şi slizzarzi şi cai morţi formau mormane pe întinderea câmpului. Cu ochii goi şi neîncetând să asculte ordinele, zombii rătăceau, ucigând tot ce avea viaţă şi mişca înainte-le. În depărtare, o tobă mai bătea încă, şovăitor. Dinspre oraş se auzeau zgomotele luptei ce continua.
— Găseşte-o pe Doamna în Negru, îi zise Sam demonului, şi spune-i să alunge întunericul.
— Da, rosti prompt rakasha şi zbură înapoi spre oraş.
Soarele străluci iar şi Sam îşi feri ochii.
Măcelul era încă şi mai cumplit la lumina zilei, sub cerul albastru şi sub Podul de Aur.
În cealaltă parte a câmpului, carul tunetului se odihnea pe o înălţime de pământ.
Zombii uciseră şi ultimii oameni care se mai vedeau. Apoi, ca şi cum renunţaseră să mai caute viaţă, tobele încetând, se prăbuşiră la pământ şi ei.
Sam rămase cu Moartea în carul de luptă. Se uitară în jur după semne de viaţă.
— Nici o mişcare, spuse Sam. Unde sunt zeii?
— Probabil în carul tunetului.
Rakasha reveni.
— Apărătorii nu pot păstra oraşul, raportă el.
— S-au alăturat asediului şi zeii?
— Rudra se află acolo şi săgeţile lui fac mari ravagii.
— Domnul Mara. Şi Brahma, cred… Şi mai sunt încă mulţi alţii. E o mare zăpăceală. M-am grăbit.
— Unde se află Doamna Ratri?
— A pătruns în Keenset s-a adăpostit acolo, în templul ei.
— Unde sunt ceilalţi zei?
— Nu ştiu.
— Am să merg în oraş, spuse Sam, să ajut la apărarea lui.
— Iar eu la carul tunetului, zise Moartea, să-l iau şi să-l folosesc împotriva duşmanului — dacă mai poate fi folosit. Dacă nu, o mai avem încă pe Garuda.
— Da, spuse Sam şi se ridică în aer.
Moartea sări jos din car.
— Cu bine!
— Asemenea!
Traversară locul măcelului, fiecare în felul lui.
Urcă mica înălţime de pământ, păşind prin iarbă fără să facă nici cel mai neînsemnat zgomot cu cizmele lui din piele roşie.
Îşi aruncă mantia stacojie pe spate, peste umărul drept şi cercetă carul tunetului.
— A fost stricat de fulgere.
— Da, încuviinţă el.
Se uită spre ansamblul cozii, la cel care vorbise.
Platoşa îi strălucea ca bronzul, dar nu era bronz.
Un model cu mulţi şerpi o împodobea.
Purta coarne de taur la coiful lustruit, iar în mâna stângă ţinea un trident lucitor.
— Frate Agni, ai venit în lume.
— Nu mai sunt Agni, ci Shiva, Domnul Distrugerii.
— Îi porţi platoşa peste un nou trup şi-i ţii în mână tridentul. Dar nimeni n-ar putea deprinde mânuirea tridentului lui Shiva atât de repede. De asta îţi porţi mănuşa cea albă pe mâna dreaptă şi ochelarii de protecţie pe frunte.
Shiva duse mâna la frunte şi-şi coborî ochelarii peste ochi.
— Este adevărat, ştiu. Aruncă-ţi tridentul, Agni. Dă-mi mănuşa şi bagheta, centura şi ochelarii.
El clătină din cap.
— Îţi respect puterea, zeu al morţii, viteza şi forţa, îndemânarea. Dar acum te afli prea departe de mine pentru ca vreuna din calităţile tale să te ajute. Nu te poţi apropia, pentru că am să te ard înainte de a ajunge aici. Moarte, ai să mori.
Duse mâna spre bagheta de la brâu.
— Cauţi să întorci darul Morţii asupra celui ce-l dăruieşte?
Jungherul cel roşu îi apăru în mână în vreme ce vorbea.
— La revedere, Dharma. Zilele ţi s-au sfârşit.
Ridică bagheta.
— În numele unei prietenii care a existat cândva, spuse Cel în Roşu, am să-ţi dăruiesc viaţa, dacă mi te predai.
Bagheta tremură.
— L-ai ucis pe Rudra pentru a apăra numele nevestei mele.
— Pentru a apăra onoarea lokapalasilor am făcut-o. Acum sunt zeul distrugerii şi una cu Trimurti!
Aţinti bagheta de foc, iar Moartea se învălui cu mantia-i stacojie.
Flacăra fu atât de orbitoare încât, la trei kilometri depărtare, apărătorii din Keenset o văzură pe ziduri şi se minunară.
Năvălitorii pătrunseseră în Keenset. Se vedeau focuri, se auzeau ţipete şi lovituri de metal pe lemn şi de metal pe metal.
Rakasha prăvăleau clădiri asupra invadatorilor cu care n-o puteau scoate la capăt. Apărătorii, ca şi atacatorii, erau puţini la număr. Principalele forţe ale ambelor părţi pieriseră pe câmp.
Sam se ridică în vârful celui mai înalt turn al templului şi privi în jos peste oraşul care cădea.
— Nu te-am putut salva, Keenset, spuse el. Am încercat, dar nu a fost suficient.
Jos, departe, în stradă, Rudra îşi struni arcul.
Văzându-l, Sam îşi înălţă lancea.
Fulgerele căzură asupra lui Rudra şi săgeata explodă în mijlocul lor.
Când aerul se limpezi, pe locul unde stătuse Rudra se afla acum un mic crater, în centrul unei zone unde pământul era ars.
Domnul Vayu apăru pe un acoperiş îndepărtat şi chemă vântul să stingă flăcările. Sam îşi înălţă iar lancea, dar atunci o duzină de Vayu apărură pe o duzină de acoperişuri.
— Mara! spuse Sam. Arată-te, Visătorule! Dacă îndrăzneşti! Se auzi un râs venind de pretutindeni dimprejurul lui.