— La naiba! zise bătrânul. La naiba cu laptele! Şi la naiba cu trupul meu! Şi cu spiritul, de altfel!
Fata se dădu înapoi.
— Nu ăsta este cel mai potrivit răspuns la milostenie.
— Nu faţă de milostenia ta am eu nemulţumiri, fetiţo. Este vorba de gusturile tale în materie de băuturi. N-ai putea să-mi aduci şi mie o picătură din cel mai puturos vin din bucătărie?… Din cel pe care oaspeţii îl dispreţuiesc, iar bucătarul nu-l varsă nici peste cele mai ieftine bucăţi de carne? Tânjesc după zeama de strugure, nu de vacă.
— Poate să-ţi aduc un meniu complet? Piei de-aici, până nu chem un slujitor!
El o privi în ochi:
— Nu te supăra, domniţă, rogu-te. Cerşitul nu mă prinde prea bine.
Ea se uită în ochii lui ca smoala, din mijlocul unei feţe ruinate de zbârcituri şi arse de soare. Barba îi era vârstată cu fire negre. Un zâmbet minuscul îi juca în colţurile buzelor.
— Eh… Urmează-mă pe aici. Am să te iau în bucătărie, să văd ce pot găsi. Cu toate că nu ştiu deloc de ce aş face-o.
Degetele lui fură străbătute de un tremur când fata se întoarse, iar zâmbetul i se lărgi, păşind în urma ei şi privindu-i mersul.
— Pentru că şi eu te vreau, spuse el.
Taraka, căpetenia rakasha, nu se simţea deloc în largul lui. Zburând dincolo de plafonul norilor care se formaseră în miezul zilei, cugeta asupra puterii. Cândva fusese preaputernic. În zilele | de dinaintea legării nu existase nimeni care să i se fi putut împo—, trivi. Apoi venise Siddhartha, Legătorul. Aflase despre el dinainte, că i se spunea Kalkin şi că era puternic. Mai devreme sau mai târziu, îşi dăduse el seama, aveau să se întâlnească, pentru a pune la încercare puterea acelui Atribut pe care se spunea că îl dezvoltase Kalkin. Când se înfruntaseră, în acea zi teribilă, apusă, când piscurile munţilor aruncaseră flăcări de furia lor, în acea zi câştigase Legătorul. Dar la a doua lor întâlnire, la veacuri distanţă, îl înfrânsese el, cumva şi mai categoric. Aşadar, acela fusese singurul, iar acum dispăruse din lume. Dintre toate creaturile, numai Legătorul îl înfrânsese pe Domnul Iadului. Apoi veniseră zeii, să-i încerce puterea. Fuseseră firavi în zilele dintâi, căznindu-se să-şi disciplineze puterile mutante cu droguri, hipnoză, medicamente, neurochirurgie — măsluindu-le în Atribute — şi, peste veacuri, aceste puteri le crescuseră. Patru dintre ei pătrunseseră în Puţul Iadului, numai patru, iar legiunile lui nu fuseseră în stare să-i respingă. Cel numit Shiva era puternic, dar după aceea, Legătorul îl ucisese. Asta se întâmplase aşa cum se cuvenea, pentru că Taraka îl recunoscuse pe Legător ca pe egalul lui. Femeia pe care o izgonise? Era doar o femeie şi avusese nevoie de ajutor din partea lui Yama. Dar de Domnul Agni, al cărui suflet fusese cândva flacără strălucitoare, orbitoare — de acesta aproape că se temuse. Îşi aminti de ziua în care Domnul Agni pătrunsese în palatul din Palamaidsu, singur, şi-l provocase. Taraka nu-l putuse opri, deşi încercase, şi văzuse palatul întreg distrus de puterea focului său. De asemenea, nimic din Iad nu-l putuse opri. Îşi promisese atunci sieşi că trebuia să pună la încercare această putere, aşa cum făcuse cu cea a lui Siddhartha, pentru a o supune sau pentru a fi supus de ea. Dar nu mai ajunsese niciodată să o facă. Domnul Focului căzuse el însuşi înaintea Celui în Roşu — cel de-al patrulea în Puţul Iadului — care îi întorsese cumva flacăra asupră-i, în ziua aceea, lângă Vedra, în bătălia pentru Keenset. Ceea ce însemna că el era cel mai mare. Nu îl avertizase până şi Legătorul în privinţa lui Yama-Dharma, zeul morţii? Da, cel ai cărui ochi sorb viaţa rămăsese cel mai puternic din lume. Aproape căzuse sub forţa lui, când se aflau în carul tunetului. Îi încercase puterea o dată, scurt, dar se îmbunase pentru că erau aliaţi în acea luptă. Se spunea că Yama murise după aceea, în Oraş. Mai târziu, se spuse că încă ar mai umbla prin lume. Ca Domn al Morţii, era firesc să nu poată muri el însuşi decât la propria-i dorinţă. Taraka o accepta ca pe un fapt, ştiind ce însemna această acceptare. Însemna că el, Taraka, avea să se întoarcă în sud, pe insula palatului albastru, unde Domnul Răului, Nirriti cel Negru, îi aştepta răspunsul. Avea să-şi dea asentimentul. Pornind de la Mahartha şi mergând spre nord dinspre mare, rakasha aveau să se alăture negrei lui puteri, distrugând templele celor şase oraşe mai mari din sud-vest, unul după altul, umplând străzile cu sângele locuitorilor şi cu legiunile fără flamuri ale Celui Negru — până când zeii aveau să sară în ajutor şi să-şi găsească, astfel, pieirea. Dacă zeii nu aveau să vină, atunci adevărata slăbiciune avea să le fie cunoscută. Rakasha urmau atunci să răscolească Cerurile, iar Nirriti să facă Oraşul Celest una cu pământul; Turla Preaînaltă trebuia să cadă, domul să fie făcut fărâme, uriaşele pisici albe din Kaniburrha să privească peste ruine, iar pavilioanele zeilor şi ale semizeilor aveau să fie acoperite de zăpezile Polului. Şi toate acestea pentru un singur motiv adevărat — lăsând la o parte alungarea plictiselii, lăsând la o parte grăbirea ultimelor zile ale zeilor şi ale oamenilor în lumea stăpânită odinioară de rakasha. Oriunde se petrec lupte mari şi se săvârşesc fapte măreţe şi fapte sângeroase şi fapte incendiare, vine şi el… Taraka ştia… Cel în Roşu apare de undeva, întotdeauna, pentru că Aspectul lui îl trage spre domeniul care îi este propriu. Taraka ştia că avea să caute, să aştepte, să facă orice, oricât de mult urma să dureze, până va veni ziua în care să se uite în focurile negre ce ard înapoia ochilor Morţii…
Brahma se uită la hartă, apoi privi înapoi la ecranul de cristal, în jurul căruia era încolăcit un Naga din bronz cu coada în gură.
— Arde, o, preot al meu?
— Arde, Brahma… Întreaga zonă a depozitelor!
— Ordonă oamenilor să stingă incendiile.
— Deja acţionează, Preaputernice.
— Atunci, de ce mă tulburi cu chestiunea asta?
— Este teama, Preamărite.
— Teamă? Teamă de ce?
— De Cel Negru, al cărui nume nu-l pot rosti în prezenţa ta, a cărui putere a crescut fără încetare în sud, cel care controlează căile de navigaţie, întrerupând comerţul.
— De ce să-ţi fie frică să rosteşti numele lui Nirriti înaintea mea? Îl ştiu pe Cel Negru. Crezi că el a provocat incendiile?
— Da, Preamărite… Sau, mai degrabă, vreun blestemat aflat în solda lui. Se tot vorbeşte că încearcă să ne rupă de restul lumii, să ne sece avuţiile, să ne distrugă depozitele şi să ne slăbească spiritele, pentru că plănuieşte…
— Să vă invadeze, de bună seamă.
— Exact, Preaputemice.
— S-ar putea să fie adevărat, preot al meu. Aşadar, spune-mi, crezi că zeii voştri nu vă vor sta alături dacă Domnul Răului atacă?
— Nu a existat niciodată vreo îndoială, Mai-Mare-peste-Puternici. Nu am vrut decât să-ţi amintim situaţia în care ne aflăm şi să ne reînnoim necontenitele implorări pentru îndurare şi protecţie divină.
— Ţi-ai împlinit voia, părinte. Nu ai teamă.
Brahma sfârşi transmisiunea.
— Va ataca.
— Desigur.
— Dar cât de puternic este, mă întreb? Nimeni nu ştie cu adevărat, Ganesha. Ştie cineva?
— Pe mine mă întrebi, Doamne al meu? Pe umilul tău consilier politic?
— Nu mai văd pe nimeni altcineva aici, umil făcător-de-zei. Ştii pe cineva care ar putea avea informaţii?
— Nu, Doamne, nu ştiu. Toţi îl evită pe cel înşelător de parcă ar fi adevărata moarte. Şi, în general, chiar este. După cum ştii, cei trei semizei pe care i-am trimis în sud nu s-au mai întors.