— Încă nu. O să-mi trebuiască mai multe informaţii despre forţele aflate în Oraş. Şi-au demonstrat Cerurile puterea în ultimii ani?
— Nu.
— Dacă ar fi fost vreun mijloc de a le pune puterea la încercare fără să ne-o arătăm pe a noastră… Poate rakasha…
— Nu, Sam. Nu am încredere în ei.
— Nici eu. Dar uneori te poţi înţelege cu ei.
— Cum te-ai înţeles la Puţul Iadului sau la Palamaidsu?
— Bun răspuns. Poate că ai dreptate. Am să mai reflectez. Mă gândesc la Nirriti, totuşi. Ce se mai aude cu Cel Negru?
— În ultimii ani, a ajuns să pună stăpânire pe mări. Se zvoneşte că i-au crescut legiunile şi că s-a apucat de construit maşini de război. Ţi-am spus cândva, totuşi, despre temerile mele în legătură cu asta. Să ne ţinem cât mai departe posibil de Nirriti. Nu are decât un singur lucru în comun cu noi — dorinţa de a răsturna Cerurile. Dar nefiind nici acceleraţionist, nici teocrat, dacă reuşeşte, instaurează un Ev de întuneric mai rău decât cel din care eşti pe cale de a ieşi. Poate că cel mai bine pentru noi ar fi să provocăm o bătălie între Nirriti şi zeii din Oraş, să ne ţinem deoparte, iar după aia, să-i dăm la cap învingătorului.
— S-ar putea să ai dreptate, Yama. Dar cum să facem?
— S-ar putea să nici nu trebuiască să facem ceva. E posibil să se întâmple de la sine… Curând. Mahartha e copleşită, retrăgân-du-se dinaintea mării. Tu eşti strategul, Sam. Eu nu sunt decât tacticianul. Te-am adus înapoi să ne spui tu ce să facem. Rogu-te, gândeşte-te cu atenţie la asta acum, când eşti iarăşi tu însuţi.
— Întotdeauna pui accentul pe aceste din urmă cuvinte.
— Da, Predicatorule. Pentru că nu ai mai fost încercat în bătălie de când te-ai întors din starea de fericire… Spune-mi, îi poţi, face pe budişti să lupte?
— Poate, dar ar trebui să-mi asum o identitate de care acum sunt scârbit.
— Păi… Poate că nu. Să nu uiţi, în caz că suntem la înghesuială. Pentru a ne asigura, exersează şi tu în fiecare seară înaintea unei oglinzi lecţia aia estetică pe care ai oferit-o la mănăstirea lui Ratri.
— Mai bine nu.
— Ştiu, dar fă-o, totuşi.
— Mai bine aş exersa cu o sabie. Dă-mi aşa ceva şi-am să-ţi dau o lecţie.
— Aha! Destul de corect. Dă-mi o lecţie şi te-ai făcut cu un adept.
— Stai să ajungem în curte şi mă ocup eu de iluminarea ta.
Când, în palatul cel albastru, Nirriti cel Negru îşi ridică mâinile, rachetele schelălăiră înălţându-se spre cer, slobozite de pe punţile vaselor lui lansatoare, pentru a coborî în arc deasupra oraşului Mahartha.
Când platoşa sa neagră îi fu prinsă în catarame în jurul pieptului, rachetele căzură deasupra oraşului şi izbucniră incendiile.
Când îşi trase cizmele, flota îi pătrunse în golf.
Când mantia-i neagră îi fu prinsă în jurul gâtului şi coiful negru din oţel îi fu aşezat pe cap, sergenţii lui începură să bată uşor tobele sub punţile vaselor.
Când cureaua sabiei îi fu atârnată la mijloc, cei-fără-suflet începură să se agite în burţile corăbiilor.
Când îşi puse mănuşile din piele şi oţel, flota lui, împinsă de vântul stârnit de rakasha, se apropie de port.
Când îi făcu semn tânărului său slujitor, Olvagga, să-l urmeze în curtea palatului, războinicii-care-nu-vorbeau-niciodată urcară pe punţile corăbiilor şi priviră la portul cuprins de flăcări.
Când motoarele negrei gondole celeste începură să uruie şi uşa se deschise înaintea lor, primul dintre vasele lui aruncă ancora.
Când intrară în gondolă, prima formaţiune a trupelor sale pătrunse în Mahartha.
Când ajunseră la Mahartha, oraşul căzuse.
Păsărelele cântau în înaltele, înverzitele locuri din grădină. Peşti, precum monedele vechi, stăteau pe fundul bazinului albastru. Florile abia deschise erau mai ales roşii, cu petale mari; dar mai era şi câte una galbenă pe lângă banca ei din jad. Banca avea un spătar alb, din fier forjat, de care ea îşi sprijinea mâna stângă în vreme ce privea dalele de piatră peste care se târşâiau cizmele lui, îndreptându-se spre ea.
— Domnule, asta este o grădină particulară.
El se opri înaintea băncii şi privi în jos spre ea. Era musculos, ars de soare, cu ochii şi barba întunecate, inexpresiv până în momentul în care zâmbi. Purta haine albastre, din piele.
— Oaspeţii nu vin aici, adăugă ea, ci folosesc grădinile celorlalte aripi ale clădirii. Treci pe sub bolta…
— Întotdeauna ai fost binevenită în grădina mea, Ratri, zise el.
— A ta?…
— Kubera.
— Doamne Kubera! Nu eşti…
— Gras. Ştiu. Corp nou. Şi am muncit din greu: i-am construit armele lui Yama, le-am transportat…
— Când ai sosit?
— În clipa asta. L-am adus înapoi pe Krishna, împreună cu un transport de focoase, grenade şi mine antipersonal…
— Oh, zei! Cât de mult a trecut…
— Da. Foarte. Dar scuze tot ţi se cuvin, aşa că am venit să ţi le prezint. M-am frământat în toţi aceşti ani. Îmi pare rău, Ratri, pentru noaptea aia, de demult, când te-am târât în povestea asta. Aveam nevoie de Atributul tău, aşa că te-am luat cam cu arcanul. Nu-mi place să folosesc aşa oamenii.
— Oricum aş fi părăsit Oraşul cât de curând, Kubera. Aşa că nu te simţi mai vinovat decât eşti. Aş prefera, e drept, o formă mai atrăgătoare decât cea pe care o port. Dar nu este ceva esenţial, totuşi.
— Am să-ţi fac rost de un alt trup, Doamnă.
— Altă dată, Kubera. Rogu-te, stai jos. Ţi-e foame? Ti-e sete?
— Da şi da.
— Uite nişte fructe şi soma. Sau ai prefera ceai?
— Soma, mulţumesc.
— Yama zice că Sam şi-a revenit din sfinţenie.
— Perfect. Nevoia de el este tot mai mare. Dar probabil că Sam nu i-a spus lui Yama.
Ramurile se agitară violent într-un copac din preajmă şi Tak îşi dădu drumul la pământ, aterizând în patru labe. Păşi peste dalele din piatră şi se opri lângă bancă.
— M-a trezit toată vorbăria asta, mârâi el. Cine-i tipul, Ratri?
— Domnul Kubera, Tak.
— Dacă mata eşti el… atunci, oh, cât te-ai schimbat! zise Tak.
— Acelaşi lucru se poate spune şi despre tine, Tak al Arhivelor. De ce eşti tot maimuţă? Yama te-ar putea transmigra.
— Sunt mai folositor ca maimuţă, spuse Tak. Sunt un spion excelent, mult mai bun decât un câine. Sunt mai puternic decât un om. Şi cine poate deosebi o maimuţă de alta? Am să rămân în forma asta până când n-o să mai fie nici o nevoie de serviciile mele speciale.
— Lăudabil. Au mai sosit veşti în legătură cu mişcările lui Nirriti?
— Vasele lui se apropie de marile porturi mai mult decât aveau obiceiul în trecut, spuse Tak. Şi par a fi şi mai multe. În afară de asta, nimic. Se pare că zeii se tem de el, de vreme ce nu-l distrug.
— Da, zise Kubera, pentru că acum este un necunoscut. Înclin să cred că toată povestea asta este rezultatul greşelii lui Ganesha. El i-a permis să părăsească nevătămat Cerurile şi să ia cu sine echipamentul pe care l-a luat. Cred că Ganesha avea nevoie de cineva ca duşman al Cerurilor, la repezeală. Nu cred să fi visat el niciodată ca un atehnic să poată folosi echipamentul aşa cum l-a folosit acesta şi să construiască forţele pe care le comandă acum.
— Este o logică în ceea ce spui, zise Ratri. Şi eu am auzit că Ganesha procedează uneori astfel. Acum ce va face?
— O să-i cedeze lui Nirriti primul oraş pe care-l atacă, o să-i observe mijloacele ofensive şi-o să-i cântărească puterea — dacă îl poate convinge pe Brahma să stea pe loc. Apoi o să-l lovească pe Nirriti. Mahartha trebuie să cadă, iar noi trebuie să stăm pe aproape. Ar putea fi interesant de urmărit.