Sprâncenele cerşetorului se deplasară cu jumătate de centimetru în jos şi se adunară la rădăcina nasului.
— Nu realizezi ce forţe înconjoară chiar acum clădirea asta, împotrivindu-se oricărui asemenea transfer.
Cerşetorul păşi în mijlocul încăperii.
— Yama, spuse el, eşti nebun dacă ai de gând să-ţi măsori bietele forţe decăzute cu cele ale Visătorului.
— Se poate să fie aşa, Doamne Mara, răspunse Yama, dar prea mult am aşteptat ocazia asta ca s-o mai amân. Îţi aminteşti de promisiunea pe care am făcut-o la Keenset? Dacă doreşti să-ţi continui lanţul existenţelor, va trebui să treci pe aici, singura uşă a încăperii de faţă, pe care o barez eu. Nimic din afara acestei camere nu te mai poate ajuta acum.
Mara îşi înălţă arunci mâinile şi flăcările izbucniră.
Totul era o vâlvătaie. Limbi de foc ieşeau din zidurile de piatră şi din robele călugărilor. Fumul tălăzuia şi se vălătucea prin încăpere. Yama stătea în mijlocul focului dezlănţuit, fără să se clintească.
— Asta-i tot ce poţi face? întrebă el. Flăcările tale sunt pretutindeni, dar nimic nu arde.
Mara îşi plesni palmele şi limbile de foc pieriră.
În locul lor, cu capul înălţat la aproape de două ori înălţimea unui om, cu învelişul ei argintiu lăţit în evantai, o cobră regală se arcui în poziţia de atac, luând forma de S.
Yama nu o băgă în seamă, privirea lui întunecată întinzân-du-se ca antenele unei insecte negre, sfredelind unicul ochi al lui Mara.
Cobra regală pieri la jumătatea atacului. Yama păşi agale înainte.
Mara se trase un pas înapoi.
Stătură amândoi aşa, preţ de vreo trei bătăi de inimă, după care Yama mai înaintă doi paşi, iar Mara se dădu iar înapoi. Stropi de transpiraţie le apărură amândurora pe frunţi.
Cerşetorul era acum mai înalt, iar părul îi era mai bogat; avea pieptul mai gros şi umerii mai largi. O anumită graţie, care nu se vădise mai înainte, îi însoţea toate mişcările.
Se mai trase înapoi un pas.
— Da, Mara, există un zeu al morţii, spuse Yama printre dinţi. Căzut sau nu, adevărata moarte îmi sălăşluieşte în priviri. Trebuie să mi le întâlneşti. Când ai să ajungi la perete, n-ai să mai ai unde te retrage. Simţi cum puterea îţi părăseşte membrele. Simţi cum răceala îţi cuprinde mâinile şi picioarele.
Lui Mara i se dezveliră dinţii într-un rânjet. Gâtul îi era ca al unui taur. Bicepşii îi erau mari cât coapsele unui bărbat. Pieptul îi era un butoi de forţă, iar picioarele îi erau ca nişte copaci zdraveni din pădure.
— Răceală? întrebă el, desfăcându-şi braţele. Pot sfărâma un uriaş cu mâinile astea, Yama. Tu nu eşti decât un zeu surghiunit, prăpădit. Încruntarea ta poate aduce sub ascultare bătrânii sau infirmii. Privirile tale pot băga în răcori animalele tâmpe sau pe oamenii din clasele de jos. Eu mă aflu la fel de sus deasupra ta precum o stea deasupra fundului oceanului.
Mâinile înmănuşate în roşu ale lui Yama căzură ca o pereche de cobre asupra beregatei lui.
— Atunci, simte puterea de care-ţi tot baţi joc, Visătorule. Ţi-ai luat înfăţişarea puterii. Foloseşte-o! Nu mă ameţi cu vorbe!
Obrajii şi fruntea lui Mara se făceau stacojii pe măsură ce mâinile lui Yama se strângeau tot mai tare în jurul gâtului său. Ochii stăteau să-i sară din orbite, o lumină verde, cercetătoare, măturând lumea.
Căzu în genunchi.
— Destul, Doamne Yama! icni el. Doar n-o să te ucizi pe tine însuţi?
Se transforma. Trăsăturile i se unduiau ca şi cum s-ar fi aflat sub o apă agitată.
Yama privi în jos către propriul lui chip şi îşi văzu propriile sale mâini, roşii, încleştate în jurul încheieturilor!
— Eşti tot mai disperat acum, Mara, când te părăseşte viaţa. Yama, însă, nu este un copil, ca să se teamă să sfărâme oglinda care ai devenit. Fă-ţi ultima încercare sau mori ca un bărbat, este exact acelaşi lucru până la urmă.
Dar iarăşi fură o unduire şi o schimbare.
De astă dată, Yama ezită, slăbindu-şi strânsoarea.
Părul ei ca bronzul îi căzu pe mâini. Ochii ei îl implorau. La gât avea un colier de cranii din fildeş, puţin mai deschis la culoare decât pielea ei. Sari-ul îi era de culoarea sângelui. Mâinile ei se odihneau peste ale lui, aproape mângâietor…
— Zeiţă! şuieră el.
— Doar n-ai s-o ucizi pe Kali{Zeiţa violenţei şi a răzbunării (n.tr.).}?… Durga{Alt nume al lui Kali (n.tr.).}?… se sufocă ea.
— Iar ai dat greş, Mara, şopti el. Nu ştiai că tot omul ucide ce a iubit?
Şi cu asta, mâinile i se suciră şi se auzi un zgomot de oase zdrobite.
— Înzecită să-ţi fie osânda, spuse el, cu ochii strâns închişi. Nu va mai exista nici o renaştere.
Mâinile i se desfăcură apoi.
Un bărbat înalt, frumos proporţionat, zăcea pe podea la picioarele lui, cu capul plecat pe umărul drept.
Ochiul i se închisese, în sfârşit.
Yama întoarse cadavrul cu vârful cizmei.
— Construiţi un rug şi ardeţi acest corp, le spuse el călugărilor, fără să se întoarcă spre ei. Nu neglijaţi nici un ritual. Unul dintre cei mai de seamă a murit astăzi.
Apoi îşi luă privirile de la această lucrare a mâinilor sale, se răsuci pe călcâie şi părăsi încăperea.
În seara aceea fulgerele umplură cerul şi ploaia căzu ca o rafală de gloanţe din Ceruri.
Stăteau toţi patru în încăperea din tumul cel înalt care se ridica în colţul din nord-est al mănăstirii.
Yama se plimba prin cameră, oprindu-se la fereastră de fiecare dată când ajungea la ea.
Ceilalţi stăteau şi-l priveau, ascultând.
— Bănuiesc, le zise el, dar nu ştiu. Nu au să distrugă mănăstirea unui zeu confrate, dezvăluindu-le oamenilor disensiunile dintre ei — nu fără a fi siguri. Nu au fost siguri, aşa că au făcut cercetări. Asta înseamnă că timpul încă este de partea noastră.
Ei încuviinţară dând din cap.
— Un brahman care a renunţat la lume pentru a-şi afla sufletul a trecut pe aici, a suferit un accident, a murit la noi de moarte adevărată. Trupul său a fost ars, iar cenuşa împrăştiată în râul ce duce la mare. Asta este tot ce s-a întâmplat… Călugării rătăcitori ai Celui Iluminat se aflau în vizită, în momentul respectiv. Au plecat la puţin timp după cele petrecute. Cine ştie încotro au luat-o?
Tak se ridică în picioare, cât putu el de drept.
— Doamne Yama, cuvântă el, chiar dacă poate dura o săptămână, o lună — poate chiar mai mult — povestea asta va ajunge la urechile Stăpânului, când îi va judeca pe primii dintre cei prezenţi în această mănăstire care vor păşi în Sălile Karmei. În aceste condiţii, cred că unii dintre ei se pot alege cu o judecată mai timpurie tocmai din acest motiv. Şi atunci?
Yama îşi învârti o ţigară cu grijă şi precizie.
— Trebuie să aranjăm astfel încât ceea ce am spus să fie ceea ce s-a întâmplat de fapt.
— Cum asta? Când creierul unui om este supus derulării karmice, toate evenimentele la care a fost martor în cel mai recent ciclu de viaţă al lui îi sunt puse dinaintea judecăţii, ca un sul de pergament.
— Asta-i corect, spuse Yama. Şi n-ai auzit tu niciodată, Tak al Arhivelor, despre palimpsest — un sul de pergament care a mai fost folosit o dată, şters şi apoi folosit iar?
— Desigur, dar mintea nu este un pergament.
— Nu? zâmbi Yama. Ei bine, cu zâmbetul tău trebuia să se înceapă, nu cu al meu. Ce-i adevărul, de fapt? Adevărul e cel pe care îl hotărăşti tu.