ne urmăreşte cu toată atenţia.
Îi admiram puterea aceasta de a se absenta, de a lipsi propriu-zis spiritualiceşte dintre noi. O admiram, dar în acelaşi timp o şi compătimeam.
Căci de fapt este o situaţie vrednică de plâns să trăieşti într-un mediu de unde, în interesul autoconservării, este inexorabil necesar să te absentezi.
Dimineaţa următoare, profitând de privilegiul ce se acordă suferinzilor, mi-am luat dejunul în pat. Când am coborât din cameră, am constatat că
Peddley şi Herbert plecaseră, împreună să facă o plimbare. Pe Grace am găsit-o singură, aranjând florile în glastre. Ne-am urat bună dimineaţa.
După expresia obrazului ei mi-am dat imediat seama că prezenţa mea o înspăimântă. Un om străin, un intelectual, un critic muzical — cum ar putea să stea de vorbă cu el şi ce i-ar putea spune? Am băgat de seamă că îşi ia inima în dinţi şi în timp ce continuă să aranjeze florile, începe să-mi vorbească despre Bach. Îmi place Bach? Sunt de acord că este unul dintre cei mai mari compozitori? Mi-am dat toată silinţa să-i răspund, dar nu ştiu de ce mi se părea în dimineaţa aceea, că nu prea am ce-i spune despre Bach.
Conversaţia noastră începu să lâncezească.
— Câte lucruri frumoase se găsesc în bucata Clavecinul Temperat, continuă ea, neştiind ce să mai spună. Ce zici de asta?
— Da, e foarte bună ca instrument de tortură pentru copiii care vor să
înveţe pianul, răspund eu pe acelaşi ton ca şi ea, căci în astfel de împrejurări ironia este mijlocul cel mai potrivit pentru a ieşi dintr-o încurcătură.
Cuvintele mele însă treziră un ecou adânc în amintirea doamnei Grace.
— Instrument de tortură, repetă ea. Acesta este cuvântul indicat. Îmi aduc aminte de timpul când eram la şcoală...
În sfârşit ne pomenirăm discutând un subiect interesant, căci era vorba de ceva personal.
Grace ţinea tot atât de mult la vechea şi bătrâna ei şcoală ca şi fratele ei Herbert la a lui. Dar, ca toate celelalte femei cu ea de o seamă, Grace avea motive care scuzau această slăbiciune. Pentru multe femei anii petrecuţi în lumea puţin complicată de camaraderie şi de feminitate, din timpul cât au fost la şcoală, reprezintă cele mai fermecătoare zile din viaţa lor. Grace era şi ea una dintre aceste femei. Adora şcoala la care învăţase. Şi de zilele pe care le petrecuse între colegele ei îşi aducea aminte ca de o epocă de aur. Evident erau şi acolo nemulţumirile pricinuite de examenele de sfârşit de an şi profesoarele excesiv de pretenţioase, dar în orice caz nu exista un Peddley, nici naşterile care veneau cu regularitate matematică în fiecare an, nici obligaţiile mondene, nici datoriile casnice, nici banii pe care uneori îi risipea din larg, alteori îi ţinea prea strâns, nici slugile. Vorbea cu entuziasm şi eu o ascultam cu plăcere.
La un ceas şi jumătate după aceea, când cei doi pisălogi se întoarseră
acasă, aprinşi la faţă şi rupţi de foame, din cauza plimbării pe care o făcuseră, regretarăm amândoi că prezenţa lor ne-a întrerupt conversaţia.
Aflasem o mulţime de amănunte relative la Grace, de pe vremea când era fată. Între altele că suferise din cauza unei nenorocite dragoste pe care i-o inspirase una dintre profesoarele externe care ţinea lecţii de muzică la şcoală; că una dintre prietenele ei primise o scrisoare de dragoste de la un băiat de cincisprezece ani, care începea aşa: „În Sketch am văzut o fotografie a dumitale, plimbându-te prin parc, la braţ cu mama dumitale. Voi putea oare s-o uit vreodată?". Am aflat că a suferit de otită şi că a zăcut cinci săptămâni; că pe o noapte cu lună s-a urcat pe acoperişul casei, îmbrăcată
numai în pijama, şi că la hochei nu-i decât o nătăfleaţă.
Din când în când cei mai mulţi dintre noi simt nevoia, uneori urgentă şi imperioasă, de a vorbi despre ei înşişi. Simţim dorinţa de a ne afirma personalitatea, de a stărui asupra unui amănunt despre care simţim că este în primejdie de a fi uitat de lumea dimprejurul nostru — asupra amănuntului că mai existăm şi că suntem noi înşine. La unii oameni acest îndemn este atât de cronic şi atât de puternic, încât nu sunt în stare să se oprească de a vorbi mereu despre ei. În loc să stea binişor, încep să-ţi depene o mulţime de intimităţi dintre cele mai umilitoare şi mai puţin demne de încredere pentru reputaţia lor. Grace nu suferea de nici unul dintre îndemnurile acestea atât de perverse şi extravagante; în firea ei nu era nimic exhibiţionist. Dar îi plăcea şi ei să vorbească din când în când cu cineva despre sufletul, despre trecutul şi despre viitorul ei. Îi plăcea să stea de vorbă, dar numai rareori i se oferea ocazia. În mine găsise un auditor şi un comentator plin de bunăvoinţă. Spre sfârşitul dimineţii Grace începuse să
vorbească cu mine, cum ar fi vorbit cu unul dintre vechii ei prieteni. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu o găseam o femeie încântătoare. Chiar atât de în-cântătoare, încât de dragul lui Grace aş fi fost în stare să suport până şi discursul lui Peddley despre legea privitoare la Asigurările Sociale.
La câteva săptămâni după cunoştinţa noastră, ajunserăm să
considerăm amândoi drept lucrul cel mai firesc din lume să ne întâlnim mereu. În astfel de ocazii discutam foarte mult, despre noi înşine, despre viaţă, despre dragoste — subiecte care nu pot fi discutate, cu maximul de plăcere şi profit, decât de către persoane care fac parte din sexe diferite.
Trebuie să recunosc şi eu că Grace n-avea de spus nimic important despre nici unul dintre aceste trei subiecte. Trăise foarte puţin şi nu iubise niciodată; prin urmare ar fi fost peste putinţă ca ea să se cunoască pe sine pe deplin. Dar , tocmai această ignoranţă şi felul ei inocent şi plin de încredere cu care se exprima mi se păreau încântătoare.
— Am început să mă simt bătrână, spunea ea. Bătrână şi uzată.
Întocmai ca pălăriile acelea de paie şi rochiile cu mâneci în „pulpă de berbec"
pe care le vezi în volumele legate ale revistei Illustrated London News, adăuga ea, pentru a exprima mai limpede gândul ce o preocupa.
— Dumneata eşti o femeie absurd de tânără, i-am răspuns eu râzând, şi nici nu ţi-ai început propriu-zis viaţa.
A clătinat din cap şi a oftat.
Când vorbeam despre dragoste, lua o atitudine tristă şi plină de scepticismul caracteristic oamenilor ajunşi la maturitate.
— Oamenii atribuie o importanţă ridicol de exagerată sentimentului acestuia.
— Pe bună dreptate.
— Dar sentimentul acesta nu merită importanţa ce i se acordă, stăruia Grace. În realitate nu o merită. El nu poate să o aibă, dincolo de paginile unui volum..
— Cum se poate? răspund eu. Cred că vei fi cu totul de altă părere în ziua când vei constata că aştepţi de două sau trei ceasuri întoarcerea cuiva care nu vrea să se mai întoarcă şi când vei constata că nu poţi dormi din cauza gândurilor care te fac să te întrebi unde poate fi şi cu cine — şi-ţi vine să plângi şi începi să tremuri, de parcă te-ar scutura frigurile.
— Bine, dar asta nu înseamnă dragoste, ripostă Grace pe tonul caracteristic omului care este sigur de temeinicia afirmaţiilor lui.
— Dar atunci ce este?
— Este... Grace ezită şi se aprinse la faţă... Este... este ceva fizic.
Mi-ar fi fost peste putinţă să nu râd cu hohote. Grace păru jignită de atitudinea mea.
— Cum adică, îţi închipui că nu e adevărat? stărui ea cu încăpăţânare.
— Este perfect adevărat, consimţii eu. Dar de ce adică tocmai aceasta să nu fie iubire? adăugai eu, convins că în felul acesta voi reuşi să aflu pă-
rerile lui Grace despre subiectul pe care-l discutam.