N-a ezitat deloc să mi le spună. Dar părerile ei mi s-au părut categoric danteşti. Nu-mi mai rămânea decât să presupun că ardoarea lui Peddley a lăsat-o rece şi chiar a dezgustat-o.
Viaţa şi dragostea însă nu erau singurele subiecte pe care le discutam împreună. Ignoranţa doamnei Grace şi reticenţa mea firească ne împiedicau să discutăm aceste probleme destul de pe larg, pentru a putea profita ceva de fiecare dată de pe urma acestor discuţii. Din timp în timp, ca şi John Peddley, mă mărgineam şi eu să joc rolul de pedagog. Datorită observaţiilor banale pe care le făceam eu din când în când, Grace îşi dădu seama, cu totul pe neaşteptate, de anumite lucruri a căror existenţă până acum nici nu o bănuise — fapte cum ar fi de pildă pictura şi literatura contemporană, muzica tinerilor compozitori şi noile teorii despre artă. Pentru ea toate acestea au fost o revelaţie. I se părea că toate eforturile şi toate încercările făcute de ea, pentru a-şi însuşi o cultură, s-au pierdut fără folos. Încercase din toate puterile să urce spre culmea, unde în realitate nu trebuia să
ajungă niciodată, pentru a-şi croi drumul spre un sanctuar greşit. În vârful acestei culmi, dacă ar fi reuşit să o ajungă vreodată, ce ar fi putut oare găsi în această Sfântă a Sfintelor — cel mult o colecţie caraghioasă de pălării de paie mâncate de molii şi nişte mâneci în „pulpă de berbec" cum sunt cele din Illustrated London News. Era o situaţie îngrozitoare şi plină de umilinţe. De astă dată însă avea ocazia să întrezărească un alt sanctuar al cărui interior era tapetat de Martin şi îmbogăţit de calităţile spirituale ale lui Poiret şi Lanvin; un sanctuar al modei actuale; un Olimp de ultimă oră. Era nerăbdătoare să urce această culme şi să intre în sanctuar.
Asumându-mi rolul femeilor care odinioară au făcut parte din înalta societate şi care în schimbul unei recompense acceptă să introducă parve-niţii în lumea bună, am încercat s-o pun pe doamna Grace în contact cu tot ce este mai modern şi mai distins în lumea intelectuală, îi dădeam lecţii de etichetă intelectuală şi încercam să o feresc de gafele estetice. Asculta cu toată atenţia şi în curând se simţi destul de degajată în mijlocul acestei lumi pe care nu o cunoştea — învăţă ce ar trebui să spună când se va întâmpla să
asculte pe cineva citindu-i un poem dadaist, sau când se va găsi în faţa unui tablou de Picasso, a unei sculpturi de Arohipenko sau când va asculta un cvartet de Schoenberg.
Pe vremea aceea lucram în calitate de critic muzical şi de două sau trei ori pe săptămână o luam cu mine şi pe Grace la concertele la care trebuia să
mă duc. Nu mi-a trebuit mult pentru ca să pot constata că este dotată cu un simţ muzical foarte redus şi că din punct de vedere analitic este incapabilă
să înţeleagă muzica. Totuşi, în ipocrizia ei se prefăcea că o adoră. Dar de vreme ce mă plictisea îngrozitor să fiu obligat să mă duc singur ca să ascult concertele pianiştilor de mâna a doua care executau aceleaşi eterne şi vechi bucăţi ale lui Liszt şi Chopin, ale vioriştilor de mâna a doua care scârţâiau cu indiferenţă melodiile lui Tartini şi Wieniawski sau ale contraltiştilor cu glasul dogit care gâlgâiau în guşă cântece de Schubert şi Brahms, mă
prefăceam că sunt convins de sinceritatea entuziasmului doamnei Grace faţă de muzică şi o duceam la recitalurile cele mai penibile. Dacă sala era goală — ceea ce de obicei se întâmpla întotdeauna, spre eterna cinste a publicului iubitor de muzică — ocupam şi noi un scaun în fund, departe de restul puţinilor ascultători răspândiţi în largul sălii, şi discutam foarte mulţumiţi, tot timpul cât dura concertul.
La început Grace fu grozav de scandalizată, când constată că după ce ea ascultase luând o atitudine critică primele trei acte din Du bist wie eine Blu-me sau Trillo del Diavolo, eu încerc să leg un subiect de conversaţie.
Femeia aceasta poseda o tehnică perfectă a amatorului de concerte şi asculta muzica executanţilor cu aceeaşi expresie de devotament ca şi când ar fi fost într-o biserică şi urmărea fiecare punct al programului. Conversaţia mea, care se desfăşura pe şoptite, i se părea un sacrilegiu. Abia după ce am asigurat-o în calitate de profesionist şi ex cathedra că scârţâielile la care venisem nu merită să fie ascultate, a consimţit, deşi la începutul acestor distracţii ale noastre, numai cu multă părere de rău, să ia şi ea parte la conversaţie. După foarte puţin timp însă se obişnui şi ea cu acest ultragiu, şi se obişnui atât de mult, încât dacă se întâmpla ca muzica ce se executa să
fie bună (amănunt pe care simţul puţin muzical al doamnei Grace nu-i dădea posibilitate să-l înţeleagă), trebuia să-mi asum eu rolul de paracliser şi să-i domolesc vîltoarea conversaţiei în sala care devenise cu totul pe neaşteptate un fel de sanctuar. La urma urmelor s-a obişnuit să-şi aco-modeze purtarea după felul atitudinii mele — să se prefacă şi ea că ascultă
cu devotament, când mă vedea pe mine că ascult, şi să înceapă să
vorbească, dacă se întâmpla ca eu să vorbesc.
Într-un rând, împins de maliţiozitate, m-am prefăcut că ascult cu entuziasm pe un nepriceput care scârţâia o bucată de Rabmaninov. După ce s-a uitat repede la mine cu coada ochiului, Grace a luat şi ea numaidecât o atitudine de extaz şi se uita la pianistul care cânta, cum s-ar fi uitat de pildă
Sfânta Tereza la Sfânta Sfintelor, când preotul iese cu potirul în faţa altarului. Când s-a terminat toată comedia, a întors spre mine o pereche de ochi luminoşi şi strălucitori.
— A fost măreţ, nu-i aşa? întrebă ea.
Am constatat că puterea autosugestiei este atât de mare încât concertul îi pricinuise o adevărată plăcere.
— A fost cel mai revoltător concert ce mi-a fost dat vreodată să-l ascult, i-am răspuns eu.
Biata Grace se făcu roşie ca para şi ochii i se umplură de lacrimi. Ca să
n-o văd, s-a uitat în altă parte:
— Mie mi s-a părut că a fost un concert foarte bun, stărui ea cu îndrăzneală. Dar, evident, eu nu sunt o persoană care să poată judeca aşa ceva, adăugă ea, ceva mai sfioasă.
— Fireşte, nu este tocmai atât de prost pe cât ţi-am spus. Omul mai exagerează câteodată, mă grăbii eu s-o liniştesc.
Văzând adânca deznădejde întipărită pe obrazul ei, simţeam o profundă părere de rău. Intenţia mea fusese să fac pur şi simplu o glumă, dar vedeam că o jignisem adânc. Aş fi dorit din tot sufletul să nu fi făcut o glumă atât de tâmpită, căci a trebuit să treacă multă vreme, până să mă
poată ierta.
Mai târziu, după ce am reuşit să o cunosc mai bine, mi-am dat seama care a fost motivul că ea a luat atât de tragic gluma făcută de mine. În mod brutal şi cu totul neaşteptat, gluma mea sfâşiase una dintre încântătoarele imagini pe care Grace şi le făcea despre ea însăşi şi după care încerca să-şi modeleze felul de viaţă. Ceea ce pentru mine fusese o simplă glumă, pentru ea era nici mai mult nici mai puţin decât un asasinat.
Grace era din naştere un temperament vizual. De pildă, am constatat la ea ceea ce Galton numeşte o „figură numerică". Dacă se întâmpla să aibă de făcut vreo operaţie aritmetică, ea vedea numaidecât cifrele aranjate în faţa ei, una după alta în spaţiu. Dacă cifrele acestea treceau peste sută, începeau să se tulbure, acesta era motivul, că i se părea atât de greu să facă operaţii cu cifre mari. Pentru ea diferenţa între trei mii, treizeci de mii şi trei sute de mii nu era ceva ce ar fi putut să pară imediat evident, din cauză că fiind vorba de cifre atât de mari, nu era în stare să vadă nimic; cifrele acestea pluteau distincte şi se amestecau între ele în figura ei numerică. Când era însă vorba de un milion, pe acesta îl vedea destul de limpede; locul acestei cifre era sus de tot, în partea stângă, deasupra capului, ei şi era reprezentată