de un maldăr enorm de benzi dintre acelea ce se întrebuinţează de către bănci la legatul teancurilor de bancnote — mii şi mii de benzi, fiecare dintre ele cu inscripţia UN MILION, imprimată cu caractere mari negre. Tot procesul ei spiritual era o succesiune de imagini vizuale şi aceste imagini vizuale erau atât de vii, încât puteau rivaliza în strălucire şi limpezime cu imaginile recepţionate cu ajutorul ochilor. Ceea ce nu era în stare să-şi reprezinte în felul acesta era, pur şi simplu, ceva la care era incapabilă să se gândească.
În ce mă priveşte pe mine, eu dispun de o facultate vizuală foarte redusă. De pildă, mi-ar veni foarte greu să vă descriu din memorie mobilierul ce se găseşte în camera mea. Ştiu că în această cameră sunt multe scaune, multe mese, multe uşi, multe rafturi cu cărţi şi aşa mai departe, dar nu am viziunea limpede a înfăţişării lor. Când fac un calcul aritmetic, mi-ar fi peste putinţă să văd numere colorate. Cuvântul Africa nu trezeşte în mintea mea, cum îmi spunea Grace că ei i se întâmplă întotdeauna, viziunea unei regiuni acoperite de nisipuri, de palmieri şi de lei. Când fac planuri pentru viitor, eu nu mă văd ca pe scenă, jucând un rol într-o dramă
imaginară. Gândurile mele se desfăşoară fără imagini, în mod abstract şi în gol. Tocmai acesta este motivul pentru care nu am pretenţia că pot scrie cu deplină înţelegere despre funcţiunea imaginaţiei la doamna Grace. Un surd din naştere nu poate fi judecător în materie de muzică. Prin urmare, eu nu pot face altceva decât să bănuiesc şi să reconstruiesc aceste funcţiuni din ceea ce-mi aduc aminte.
Din ceea ce mi-am putut da seama despre ea, în timpul conversaţiilor pe care le-am avut împreună, îmi închipui că doamna Grace avea obiceiul să
se vadă pe sine însăşi în tot felul de situaţii. Unele dintre aceste situaţii nu aveau nici un fel de legătură cu viaţa ei reală, ci erau situaţiile pur fantastice şi ipotetice ale visurilor ei treze. Altele însă erau reale, sau cel puţin situaţii reale din punct de vedere potenţial. Trăind felul ei de viaţă, se vedea pe sine însăşi trăind cu adevărat şi jucând un rol categoric şi bine determinat în scenele banalei drame cotidiene. Astfel când i se întâmpla să facă din când în când câte o plimbare pe câmp, se vedea pe sine mergând drept înainte —
o femeie care face ascensiuni — clocotind de forţă şi de energie. Când îl însoţea pe Peddley în excursiile ce le făcea în fiecare an pe Riviera, se vedea pe sine urcându-se în wagon-lits, sau înotând pe Promenade des Anglais sub înfăţişarea unei milady extrem de bogate, pizmuite de adunătura de canaille, o femeie mândră care se ridică şi pluteşte departe deasupra lor, întocmai ca un astru. Chiar la ea acasă, cu ocazia recepţiilor mai de seamă, această notă caracteristică a caracterului ei parcă ar fi încercat să se'manifeste. Am avut ocazia ca la începutul cunoştinţei noastre să văd şi eu pe această milady. Mai târziu însă, această milady a devenit o foarte parisiană
grand dame, nuanţă vingtième-cum-dix-huitième siècle. Dar despre asta vom vorbi la timpul său.
În vedeniile acestea care o reprezentau pe ea însăşi, Grace era foarte mult ajutată de rochiile ei. Îmbrăcată în costumul cu care făcea o plimbare de trei kilometri prin Kerut, putea traversa chiar şirul munţilor Anzi. Şi îmbrăcată în oricare dintre rochiile ei, indiferent de ocazie, puteai constata imediat aceeaşi adaptare dramatică. Păcat numai că nu era în stare să-şi schimbe şi trăsăturile feţei, aşa cum îşi schimba rochiile. Înfăţişarea ei, fie că tândălea pe plajele din Riviera, fie că purta ghete cu talpă groasă, o fustă
scurtă şi un sveter ca să urce un deal din Kent, era întotdeauna aceeaşi —
obrazul unei fete mai mult urâtă decât frumoasă, dar foarte simpatică; un obraz care privea lumea din jurul ei cu ochii mari şi miraţi şi care, din când în când, pe neaşteptate şi pentru o clipă fugară, luminat de farmecul zâmbetului plin de bunătate, putea deveni adorabil.
Vedeniile lui Grace despre ea însăşi nu erau numai momentane şi ocazionale. De obicei îşi crea un rol predominant, pe care-l juca de multe ori timp îndelungat. De pildă, în timpul primilor patru ani de căsătorie, se vedea pe sine în rolul de soţie şi de mamă. Dar incapacitatea ei evidentă de a juca în mod desăvârşit oricare dintre' aceste două roluri îi spulberase încet entuziasmul de la început. Intenţia ei fusese să-şi conducă singură casa şi se vedea pe sine alergând de colo până colo, petrecută de clinchetul mănunchiului de chei pe care-l purta la brâu şi dând ordine oamenilor de serviciu; în realitate însă, de câte ori se întâmpla să se amestece în treburile bătrânei lor bucătărese, totul ieşea pe dos. Îi erau dragi copiii ei şi-i vedea mari, cuminţi şi sănătoşi, datorită îngrijirilor ei, dar de câte ori încerca să-i îngrijească ea singură, copiii se îmbolnăveau şi se purtau ca nişte sălbatici, când încerca să-i domolească. Pentru o femeie care încerca să se vadă pe sine însăşi sub înfăţişarea unei matroane desăvârşite, de origine germanică, rezultatul acesta nu era deloc încurajator. În ziua când se născuse ultimul ei copil, ea renunţase de mult să mai facă astfel de încercări. Chiar de la început copilul fu lăsat, trup şi suflet, în seama dădacelor. Şi afară de cazurile când se simţea încolţită de grija banilor şi dădea poruncă la bucătărie să nu prepare altceva decât linte, nu se mai amesteca niciodată în treburile bătrânei bucătărese.
Pe vremea când am cunoscut-o eu, Grace nu se mai vedea pe sine în mod constant în nici unul dintre rolurile acestea predominante. Datorită
înţepăturilor dureroase ale experienţei, matroana se dezumflase şi se fleşcăise; ori până acum această matroană nu avea încă nici o urmaşă.
Rămasă fără nici un rol imaginar căruia ar fi trebuit să se conformeze, Grace recăzu din nou în atitudinea ei tulbure şi fără nuanţare de mai înainte, care atât la ea cât şi la Herbert părea să fie o atitudine cât se poate de firească. Se mai vedea şi astăzi pe sine destul de limpede, în situaţii deosebite pe care i le pricinuiau incidentele vieţii pe care o trăia, ca alpinistă sau bogată şi mândră milady. Nu mai era însă capabilă să vadă un personaj central şi permanent, în viaţa căruia s-ar putea produce aceste incidente de alpinism sau vizitele în lux şi belşug de pe Riviera. Dintr-un anumit punct de vedere, ea era un fel de succesiune de puncte, nu o linie dreaptă.
Datorită legăturilor de prietenie dintre noi, în conştiinţa ei îşi făcu apariţia o nouă şi permanentă imagine despre ea însăşi. În tovărăşia mea descoperi un rol nou, în realitate nu atât de important şi nici atât de bogat în posibilităţi, ca cel de matroană, dar în orice caz un rol de vedetă feminină.
Trăise atâta vreme fără nici un fel de personalitate, încât fu foarte bucuroasă, să poată profita de ocazie, pentru a adopta una, indiferent de faptul că aceasta ar fi incongruentă. Căci, de fapt, acest rol nou era incongruent, bizar şi cu totul nepotrivit cu ea. Grace începuse să se vadă pe sine în rolul de critic muzical.
Schimbarea aceasta a caracterului ei se datora concertelor pe care le frecventam împreună — concerte la care ne duceam în calitate de profesionişti. Dacă s-ar fi întâmplat ca eu să nu fiu ziarist, dacă am fi plătit biletele de concert, în loc să fim admişi în sală gratuit, datorită biletelor mele de favoare, ei nu i s-ar fi năzărit niciodată să se vadă pe sine în rolul de critic.