Simplii muritori care sunt obişnuiţi să plătească pentru plăcerile ce li se oferă sunt întotdeauna impresionaţi când văd un bilet de favoare. Acel jus primae noctis al criticului li se pare ceva demn de invidiat. Beneficiind de acest minunat privilegiu, Grace începu să-şi închipuie că este obligată să
participe şi la obligaţiile de a aprecia producţia, care reveneau criticului. Se vedea pe sine. Se vedea pe sine aplaudând şi dezaprobând — auditoare încântată, când spectacolul merita să fie ascultat cu atenţie, sau una guralivă şi dispreţuitoare, când se întâmpla să fie tocmai dimpotrivă.
Identificându-se cu mine — nu cu eul meu real ci cu un eu exaltat — se imagina pe sine în rolul de arbitru definitiv în materie de reputaţie muzicală.
Mica mea glumă plină de maliţiozitate contribuise la dărâmarea acestei încântătoare imagini pe care şi-o făcuse despre sine. Criticul care începuse să se manifeste într-însa fu asasinat cu totul pe neaşteptate.
În momentul acela nu mi-am dat seama care este motivul că biata Grace se simte atât de profund rănită. Abia în lumina constatărilor făcute mai târziu am fost în stare să-mi dau seama de natura sentimentelor ei de atunci. Tot aşa abia mai târziu am reuşit să înţeleg şi semnificaţia curioasei pantomime pe care o juca întotdeauna când se întâmpla să intrăm împreună într-o sală de concert. Langoarea cu care traversa vestibulul, târându-şi picioarele cu un fel de părere de rău, ca şi când ar fi venit să-şi îndeplinească o datorie neplăcută, oftatul şi coborârea obosită a pleoapelor, în timp ce aştepta cu răbdare ca să ni se controleze biletele în faţa intrării, atitudinea ei, după ce intram în sală, ca şi când s-ar fi simţit la ea acasă şi ea ar fi fost stăpâna localului (avea obiceiul să-şi pună piciorul pe scaunul din faţa ei), surâsul ei de dispreţ suveran, surâsul de plăcere prefăcută pe care-l afişa (după ce reuşea să-şi înfrângă convingerea că ar comite un sacrilegiu), cu care reacţiona în timpul unui concert prost executat la cuvintele mele murmurate în şoaptă — toate acestea erau o atitudine, o îngăduinţă dusă la extaz, sentimentul posesiv de a fi în elementul tău, dispreţul criticului încercat.
Şi ce enormă cantitate de note cumpăra pe vremea aceea, fără ca să le cânte vreodată. Împrumuta de la bibliotecă nenumărate volume de critică şi biografii muzicale. Pe urmă, gravele sentinţe pe care le arunca peste masă în timpul dineului: „Beethoven a fost cel mai mare dintre toţi", şi aşa mai departe în acelaşi stil. Toate acestea le-am înţeles mai târziu. Şi din ce înţelegeam mai bine, îmi părea tot mai rău de gluma mea răutăcioasă. În calitate de critic se simţise atât de fericită. Gluma pe care o făcusem risipise această fericire. Începuse să devină neîncrezătoare şi să-şi dea seama de rolul în care se complăcea şi pe care-l juca cu aceeaşi sfială ca şi un actor, şi cu toate că n-am mai repetat niciodată faţă de ea gluma de la început şi ulterior am căutat cu toate mijloacele să o încurajez şi să o fac să creadă în calităţile ei de cunoscătoare a muzicii, ea totuşi n-a mai reuşit niciodată să
se vadă pe sine jucând din toată inima acest rol, cum i se întâmplase înainte de asta.
Dar cât de şters era acest rol de critic pe care îl juca, până şi în momentele ei cele mai favorabile. Era un rol prea abstract, prea intelectual şi prea impersonal pentru a putea fi cu adevărat satisfăcător. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin, şi nu m-am îndoit nici pe vremea aceea, că ar fi în puterea mea să-i atribui un alt rol, mult mai bun şi mai corespunzător — cel de soţie vinovată. E adevărat că atunci când am cunoscut-o eu Grace era o tânără
femeie pe deplin virtuoasă. Virtutea ei însă nu era întemeiată pe nici un principiu mai trainic — cum ar fi de pildă o adâncă dragoste faţă de soţul ei
— sau pe forţa unei prejudecăţi religioase. Era un fel de virtute care în realitate nu avea rădăcini adânci în fiinţa ei. Dacă se întâmplase ca ea să fie o femeie virtuoasă, această împrejurare se datora mai mult unui accident, decât unui principiu sau unei necesităţi psihologice. Realitatea era că până
acum nu avusese nici o ocazie de a nu fi femeie virtuoasă. Ar fi fost foarte uşor să o determini să devină infidelă, tiranizând-o sau alintând-o, exact cum o tiranizase şi o alintase Peddley, ca să o determine să-i devină soţie.
Grace plutea în neştire pe suprafaţa vieţii, fără busolă şi fără destinaţie dinainte cunoscută. Ar fi fost suficient să o convingi că adulterul este Eldorado şi s-ar fi îndreptat imediat spre limanul acesta magic. Nu era nevoie decât să-i prezinţi situaţia sub o înfăţişare destul de atrăgătoare. La această epocă, ea mai păstra încă bunele prejudecăţi ale admirabilei educaţii de care se bucurase în calitate de membră a burgheziei mijlocii înstărite; aceste prejudecăţi însă nu aveau rădăcini prea adânci. În sufletul lui Grace nu exista nici un sentiment destul de adânc înrădăcinat, pentru a nu putea fi extirpat cu uşurinţă.
Mi-am dat seama chiar de pe atunci de toate aceste amănunte. Dar n-am vrut să profit de ele. Adevărul este că, deşi Grace îmi plăcea foarte mult, totuşi n-am simţit niciodată faţă de ea o dragoste imperioasă. Este de asemenea adevărat că e foarte plăcut şi foarte impresionant să joci rolul de amant, în sensul limitat şi tehnic al cuvântului, fără să fii însă nebun de dragoste. Dacă amândoi cei interesaţi sunt în stare să-şi garanteze echilibrul emoţiilor, micile senzualităţi sentimentale de felul acestea ne vor fi fără îndoială foarte plăcute. Echilibrul emoţiilor însă nu poate fi garantat niciodată. Mai curând sau mai târziu, inimile puse în cumpănă vor înclina aproape inevitabil fie spre dragoste, fie spre ură. La urmă de tot una dintre senzualităţile sentimentale începe să devină pasiune — nu interesează dacă
aceasta este dorinţă sau dezgust — şi astfel vei fi determinat să renunţi pentru totdeauna la nădejdea de a putea trăi liniştit. N-aş îndrăzni să fac această declaraţie de faţă cu Kingham, dar de fapt mie îmi place viaţa liniştită. Pentru mine jocul de-a dragostea, fără dragoste adevărată, nu face doi bani. Chiar în calitate de simplu hedonist, aş încerca să mă stăpânesc.
Afară de asta mai am şi alte motive de a-mi stăpâni pornirile — motive pe care o pasiune adevărată le-ar înlătura — dar care sunt totuşi de ajuns pentru a înfrâna o simplă senzualitate modestă. N-am fost niciodată
amantul lui Grace, nici amantul autentic întemeiat pe dreptul ce ţi-l dă
pasiunea, nici amantul tehnic, întemeiat pe accidentul posesiunii fizice.
N-am fost niciodată amantul ei. Soarta răutăcioasă mi-a rezervat un rol mult mai puţin glorios — rolul nu de amant ci de mijlocitor care înlesneşte drumul amanţilor. Cu totul fără intenţie eu eram predestinat să joc rolul bunului unchi Pandarus, faţă de doamna Grace care era Cresida1. Şi în cazul meu există doi Troilus.
Primul n-a fost nimic mai puţin — sau probabil ar fi mai potrivit dacă
aş zice „n-a fost mai mult", căci reputaţia lui mi se pare ridicol de exagerată
— decât Clegg, domnul Clegg, pictorul Rodney Clegg. Pe Rodney Clegg îl cunoşteam de ani de zile şi-mi era simpatic, dintr-un anumit punct de vedere — cum ar putea să-i fie cuiva simpatic clownul Grook sau Little Tich sau fraţii Fratellini: în cadrul unui spectacol comic. Ştiu foarte bine că
acesta nu este felul cel mai indicat de a-i găsi pe oameni simpatici. Dar faţă
de Rodney aceasta era singura atitudine posibilă. N-aveai ce face, decât fie că-l simpatizai ca pe un element care te distra cu caraghioslâcurile lui, fie că-l detestai ca om. În orice caz, aceasta era senzaţia pe care mi-o dădea întotdeauna prezenţa lui. Mi-am dat toată silinţa să-l cunosc mai de aproape şi să-l apreciez în intimitate — sau cum am zice, în afară de scenă. Dar n-am reuşit niciodată. La urmă de tot am renunţat cu desăvârşire şi am început să-l consider, în mod definitiv şi sincer, drept un comic de varieteu, astfel că