am reuşit în consecinţă să mă pot bucura pe deplin de tovărăşia lui. De câte ori mi se întâmplă să mă simt cum s-ar simţi un om de afaceri când a lucrat din greu, mă duc să-l văd pe Rodney Clegg.
Probabil în calitate de amant Rodney se deosebea de felul lui obişnuit de a fi. Probabil în astfel de cazuri renunţa la vanitatea lui şi la mondenitate.
Probabil devenea cu totul pe neaşteptate, umil şi dezinteresat, îşi uita de snobism, nu mai tânjea după succesele ieftine şi-şi închipuia că o dragoste merită sacrificarea lumii. Zic probabil. Sau poate şi mai probabil, cred eu, el rămânea şi în această împrejurare la fel cu cel care fusese întotdeauna, şi numai Grace era în stare să vadă într-însul un Rodney cu totul deosebit de cel a cărui conversaţie şi caraghioslâcuri reuşeau să distreze pe omul de afaceri plictisit care trăia în mine. Care era oare viziunea corectă dintre cele două pe care ni le făceam despre el, a mea sau a ei? Eu cred că nici una nici alta. Cred că în primăvara anului 1921 s-a întâmplat pentru prima dată s-o conduc pe Grace la atelierul lui Rodney. Pentru ea această vizită era un eveniment; avea pentru prima dată în viaţă ocazia de a vedea un om celebru.
La această epocă se întâmpla ca Rodney să fie celebru, mai ales că ziarele vorbeau foarte mult despre el. Ultima lui expoziţie fusese foarte mult discutată. Criticii, cu un superior dispreţ faţă de exactitatea profesională, acordaseră pânzelor lui epitetul de postimpresioniste, cubiste, futuriste şi jonglau cu aceste epitete, care le treceau prin minte cum ar fi jonglat cu nişte proiectile de pavaj în timpul unei manifestaţii de stradă. Tablourile lui erau considerate nu numai drept picturi necuviincioase ci şi revoluţionar de moderne. Revistele duminicale îşi trimiseseră moraliştii profesionişti ca să le vadă, toţi aceştia se întorseseră la redacţii clocotind de indignare profesională. Evident, Rodney nu putea să fie decât încântat. Pentru el aceasta era celebritatea şi încă o celebritate care echivala cu prosperitatea.
Ţipătul de alarmă al moraliştilor profesionişti nu putea împiedica vânzarea pânzelor lui. Reuşise să facă o afacere cât se poate de bună.
Convertirea lui Rodney la arta „modernă", în loc să-l ruineze, deveni 1 Personaje din piesa Troilus şi Cresida de Shakespeare pentru el un izvor de câştig mai ridicat şi un mijloc de reclamă folositoare.
Datorită cunoştinţelor lui intuitive şi sigure despre ceea ce doreşte publicul, reuşise să inventeze o formulă în care contopise modernismul cu graţia mult mai ispititoare a literaturii şi a pornografiei. De pildă, nimic n-ar fi putut să
fie mai academic decât nudurile lui. Acestea erau monstruos de prelungi, culoarea era aplicată pe pânză la întâmplare; nu exista o modelare în jocul dintre lumini şi umbre; forma omenească era redusă pur şi simplu la o siluetă de hârtie. Ochii erau rotunzi ca nişte nasturi negri de ghete, sânii nişte căpşuni de culoare magenta; buzele nişte inimi însângerate, iar părul era reprezentat de nişte linii negre, şerpuite. Criticii din vechea şcoală
vociferau deznădăjduiţi că tablourile lui ar putea să le picteze şi un copil de zece ani. Dar acest copil de zece ani, care ar fi pictat astfel de tablouri, trebuia să fie un copil extrem de pervers. În comparaţie cu el, micul Han al lui Freud ar fi un înger de castitate. Căci (nudurile lui Rodney, oricât de puţin realiste ar fi fost, erau savuroase şi voluptoase; erau chiar pozitiv indecente. În opera postimpresioniştilor francezi ceea ce derutase publicul n-a fost falsificarea şi absenţa realismului, ci, mai mult, respingătoarea austeritate, ascetismul intelectual, care excludea atât ispita dintre sexe cât şi pe cea a anecdotei. Rodney găsise formula cu care să poată înlătura aceste două lacune. Nudurile savuroase pe care le picta el nu erau prezentate în gol
— dacă s-ar putea întrebuinţa această expresie — ci în tot felul de situaţii curioase şi amuzante — cum ar fi: scoţându-şi bilet de tren la ghişeul gărilor, încălecate pe biciclete, sau la câte o masă de cafenea, în faţa unui pahar de crème de menthe şi în fund cu un jazz de negri. Toţi cei care-şi închipuiau că trebuie să facă parte din curentul zilei, că este o ruşine să
nu-ţi placă arta modernă, descoperiră, spre marea lor mulţumire, că Rodney Clegg este un artist modern pe care-l pot admira cu adevărat şi sincer.
Tablourile lui se vindeau ca brânzoaicele calde.
Convertirea la modernism însemnă începutul adevăratului succes pentru Rodney. Nu pentru că ar fi fost'necunoscut sau dureros de sărac înainte de această convertire. Un om care dispunea de abilitatea socială şi instinctul de popularitate atât de dezvoltat ca Rodney ar fi fost peste putinţă
să se zbată cu adevărat în obscuritate şi sărăcie. Dar în lume toate sunt relative; înainte de convertirea lui, Rodney fusese mai obscur şi mai sărac decât ar fi meritat. Pe vremea aceea nu cunoştea nici o ducesă şi nici o milionară; nu avea nici depozit la bancă, ci cel mult un cont curent care creştea şi scădea foarte capricios, întocmai ca un izvor de munte.
Convertirea lui a schimbat pe de-a-ntregul această situaţie.
Când Grace şi cu mine ne-am dus la el pentru prima dată, el începuse deja să urce poteca spre culmile succesului.
— Cred că nu va fi prea formidabil, îmi spuse Grace în timp ce ne îndreptam spre Hampstead, ca să ajungem la el. Ea se simţea întotdeauna puţin intimidată când era vorba să viziteze oameni pe care nu-i cunoştea.
Am început să râd.
— Depinde de motivul care te face să te sperii, zic eu. Te temi că vei fi tratată de el cu superioară condescendenţă sau că-ţi vei lăsa virtutea în atelierul lui. N-am auzit pe nici o femeie spunând că l-ar fi găsit formidabil de la prima vedere...
— În cazul acesta totul este în perfectă regulă, răspunse Grace şi păru mai uşurată.
Era cert că Rodney nu avea nimic prea formidabil în felul în care arăta.
La vârsta de treizeci şi cinci de ani îşi mai păstrase încă înfăţişarea de băiat frumos (pe care şi-o cultiva cu cea mai mare grijă). Era mic de statură şi bine făcut, svelt şi cu multă agilitate în mişcări. Sub o claie de păr castaniu, numai inele, care părea întotdeauna de o pitorească şi studiată neglijenţă, obrazul lui părea obrazul unui Heruvim drăguţ şi impertinent. Obrazul acesta neted şi rotund, aproape fără nici o zbârci tură, mai păstra încă
rotunjimile de copil. (Pe măsuţa de toaletă a lui Rodney puteai găsi întotdeauna o mulţime de borcane cu creme de obraz). Avea ochii albaştri, strălucitori şi expresivi. Avea dinţi sănătoşi şi când zâmbea făcea gropiţe în obraji.
Ne deschise chiar el uşa atelierului. Îmbrăcat într-o salopetă albastră
de măcelar, părea încântător. Ceva instinctiv parcă te îndemna să-l mângâi pe creştetul capului şi să spui: „Nu găseşti că este încântător, travestit în costumul acesta care-i dă înfăţişare de lucrător?!" Până şi eu m-am simţit îndemnat să fac un astfel de gest. Pentru o femeie şi o mamă a mai multor copii dolofani ispita aceasta trebuie să fi fost irezistibilă. Rodney părea foarte cordial.
— O, dragul meu Dick! exclamă el şi mă bătu pe umăr. Nu-l mai văzusem de câteva luni; iarna şi-o petrecuse în străinătate. — Ce plăcere să
te revăd. (Îmi făcea impresia că ţine la mine cu adevărat).
L-am prezentat doamnei Grace. El i-a sărutat mâna.