— Foarte amabil din partea dumneavoastră c-aţi venit la mine. Ce inel admirabil aveţi, adăugă el (plecând ochii şi uitându-se la mâna ei pe care o ţinea într-a lui). Daţi-mi voie să mă uit la el.
Grace zâmbi şi se aprinse la faţă de plăcere când i-l dădu:
— L-am cumpărat la Florenţa, zise ea. Sunt încântată că-ţi place şi dumitale.
Era un admirabil exemplar dintre vechile bijuterii italiene de altădată.
Îmi adusei aminte cu tristeţe că eu o cunoşteam pe Grace destul de aproape, şi de mai bine de şase luni, şi totuşi nu numai că nu spusesem nimic în legătură cu inelul ei, dar nici cel puţin nu-l văzusem. Nu e deci de mirare că
de obicei eu nu am niciodată noroc în dragoste.
Am găsit atelierul plin de specimene care reprezentau ultima invenţie artistică a lui Rodney. Femei goale încălţate în ghete galbene, ducând la plimbare în laţ câte un câine zbârlit sau îmbrăţişându-se emoţionate în mijlocul unei naturi moarte, formate din sticle, o ghitară şi ziare (vechea şi cunoscuta natură moartă modernă, devenită acceptabilă pentru marele public şi uşor de vândut, datorită introducerii nudurilor echivoce); alte nuduri de femei încălecând biciclete (acestea erau subiectul favorit al lui Rodney sau, cum s-ar zice, brevetul său), femei goale care cântau la acordeon; altele care prindeau fluturi galbeni în plase enorme. Rodney scotea tablourile unul câte unul. Din fotoliul ei aşezat în faţa şevaletului, Grace se uita la aceste tablouri; pe obrazul ei se reflecta aceeaşi expresie plină de religiozitate pe care o văzusen de atâtea ori în sălile de concert.
— Sunt adorabile, murmura ea, pe măsură ce pânzele se alternau pe şevalet, încântătoare!
Uitându-mă la aceste tablouri, mă gândeam că anul trecut Rodney picta melodramatice tablouri care reprezentau crucificarea, în stilul lui Tiepolo, Pe vremea aceea era creştin convins.
— Arta nu poate trăi fără să aibă o religie, spunea el. Va trebui să ne întoarcem la religie.
Şi cu obişnuita lui uşurinţă Rodney se întorsese la ea. O, tablourile acestea. Te revoltau cu adevărat din cauza desăvârşitei lor lipse de sinceritate. Păreau atât de emoţionante şi de dramatice dar cu toate acestea erau cu desăvârşire false şi lipsite de semnificaţie. Vedeai cât de colo că
alegându-şi aceste subiecte fusese condus de căutarea aceluiaşi efect pe care-l caută Industria cinematografică în filmele pe care le produce. În tablourile lui descopereai întotdeauna pete mari de întuneric şi scăpărări de lumină blândă şi senină, un suflu de culori vii şi grupuri de siluete sinistre.
Îmi aduc aminte că admiratorii lui Rodney spuneau despre aceste tablouri că „sunt foarte puternice". Pentru gustul meu era cel puţin cu jumătate mai
„puternice" decât ar fi trebuit.
Rodney aşeză un alt tablou pe şevalet.
— Pe acesta l-am numit „Bicicletă pentru doi", zise el.
Tabloul reprezenta o negresă şi o femeie blondă, cu trupul alb ca porţelanul, încălecând un tandem, în faţa unor tufe uriaşe de trandafiri roşii şi galbeni. În planul din faţă, pe dreapta, se vedea o tavă cu fructe, aplecată, spre spectator, în stilul caracteristic „modern". Un ogar cenuşiu alerga alături de bicicletă.
— Este cu adevărat..., începu Grace în extaz. Dar, negăsind un sinonim pentru cuvântul „adorabil" pe care-l pronunţase despre toate celelalte tablouri, se opri fără să mai continue şi se mulţumi să profereze obişnuitul murmur de apreciere care este întotdeauna mult mai mulţumitor decât vorbele articulate, atunci când nu ştii ce să spui unui artist despre operele lui. Se întoarse şi se uită la mine: Nu este aşa...? întrebă ea.
— Da, absolut... aşa este, răspunsei eu aprobând din cap. Pe urmă
adăugai cu oarecare maliţiozitate: Ascultă Rodney, zic eu, mai pictezi şi acum tablouri cu subiecte religioase? Îmi aduc aminte de o măreaţă
Coborâre de pe Cruce la care lucrai nu tocmai de mult.
Dar maliţiozitatea mea nu atinse scopul urmărit de mine, căci Rodney nu păru deloc supărat din cauză că-i aduceam aminte de vechile lui crime pe care le ascundea din faţa admiratorilor lui de acum. Începu să râdă.
— A, tabloul acela, răspunse el. L-am acoperit cu vopsea şi pe deasupra am pictat altceva. Şi aşa nu l-ar fi cumpărat nimeni. Ar fi peste putinţă să
serveşti în acelaşi timp şi pe Dumnezeu şi pe Mammon, şi începu din nou să
râdă de spiritul pe care-l făcuse.
Începu imediat să-şi debiteze repertoriul cu această glumă. Avea obiceiul să introducă el însuşi în conversaţie subiectul picturii lui religioase, pentru a avea ocazia să întrebuinţeze această frază, căutând să parodieze cu o nouă comică obtuzitatea clericală, la sfârşitul povestirii lui. În timpul celor câteva săptămâni care au urmat după aceea l-am auzit repetând-o de trei sau patru ori, faţă de diferiţi oameni.
— Dumnezeu şi Mammon, repetă el şi începu să râdă din nou, nu se împacă unul cu altul.
— Numai Zeiţele şi Mammon, ripostai eu cu înţeles şi făcui semn din cap spre tablou.
Nu mult după aceea am avut onoarea să ascult cuvintele mele încorporate în peroraţia lui Rodney. Avea o memorie admirabilă, care putea reţine orice.
— Da, răspunse el. Zeiţele, şi sunt foarte mulţumit că o pot spune, ale unei religii mult mai răspândite. Dumneavoastră, doamnă Peddley, sunteţi o credincioasă? întrebă el şi ridică din sprâncene, uitându-se la ea, apoi zâmbi. Eu sunt credincios convins. Eu sunt croyant şi (accentuă pe acest şi pentru a-i da o semnificaţie specială) pratiquant.
Grace începu să râdă puţin enervată, căci nu ştia ce să-i răspundă la această întrebare.
— Bine, dar eu îmi închipui că suntem cu toţii credincioşi.
Nu era obişnuită cu galanterii de felul acestora. Rodney îi zâmbi din nou, dar de astă dată mult mai impertinent.
— Cât aş fi de fericit, declară el, dacă v-aş putea converti şi pe dumneavoastră.
Grace începu să râdă din nou, pentru a-şi ascunde nervozitatea şi, ca să schimbe subiectul, începu să vorbească despre tablouri.
Am stat câtva timp în atelier, discutând în faţa ceştilor de ceai şi fumând ţigări. Pe urmă am scos ceasul; era şase jumătate. Ştiam că în seara aceea Grace era invitată la masă.
— Va trebui să plecăm, căci altfel vei întârzia la masă, zisei eu.
— Pentru Dumnezeu, ţipă Grace când îi spusei cât e ceasul şi sări imediat în picioare. Trebuie să plec în goană. Închipuie-ţi că aş face-o pe bătrâna Lady Wackerbath să aştepte.
Începu să râdă, dar silit, şi era palidă la faţă din cauza spaimei.
— Vă rog, vă rog mai staţi, o imploră Rodney. Lăsaţi-o să aştepte.
— Nu îndrăznesc.
— Dragă doamnă, stărui el, dumneavoastră sânteţi tânără, aveţi dreptul — aş fi gata să spun că aveţi chiar datoria, dacă acest cuvânt nu ar fi prea grosolan şi prea masculin — să nu fiţi punctuală. La vârsta dumneavoastră trebuie să faceţi tot ce poftiţi. Cred că vă face plăcere să mai întârziaţi, nu-i aşa? adăugă el ca într-un fel de paranteză.
Se uită la el şi-i zâmbi şi ea.
— Sigur că da.
— În cazul acesta mai staţi; faceţi tot ce vreţi; ascultaţi numai de capriciile dumneavoastră. La urma urmelor aceasta este singura justificare a vieţii pe care o trăim, să putem face ce ne place.
Rodney era un perfect cunoscător al Eternului Feminin. Grace clătină
din cap.
— La revedere! Mi-a făcut multă plăcere această vizită.
— Dacă v-ar fi făcut atâta plăcere cât spuneţi, răspunse el, sau atâta cât mi-a făcut mie, atunci nu mi-aţi spune la revedere. Dar dacă trebuie...