Zâmbi seducător; albul dinţilor îi străluci şi gropiţele din obraji apărură
numaidecât. Îi luă mâna, se plecă asupra ei şi i-o sărută mişcat. Va trebui să
veniţi din nou, adăugă el, cât mai curând, şi — întorcându-se spre mine mă
bătu pe umăr — fără prietenul meu Dick.
— Este un om extrem de amuzant, nu-i aşa? întrebă Grace, imediat ce părăsirăm atelierul.
— Extrem, încuviinţai eu, subliniind cu emfază acest adverb.
— Şi mi se pare cât se poate de amabil, adăugă ea.
Nu mai zisei nimic.
— Şi un pictor admirabil, continuă ea. Cu totul pe neaşteptate îmi dădui seama că nu-l puteam suferi pe Rodney Clegg. Mă gândii la adevăratele mele calităţi spirituale şi sufleteşti şi mi se păru scandalos că
oamenii şi în general femeile, iar Grace în special, să poată fi impresionate, înşelate şi fermecate de acest mic şarlatan între două vârste, cu obrazul lui de păpuşă îmbătrânită şi cu manierele lui elegante şi impertinente de bărbat care ştie dinainte cum trebuie să capteze o femeie. Mi se părea o situaţie umilitoare. Eram gata să-mi dau drumul indignării; dar mi-am dat seama tocmai la timp că ar însemna să mă fac ridicol, fără nici un motiv. Nimic nu poate fi mai ridicol decât o scenă de gelozie, mai ales când această scenă este provocată de cineva care nu are nici un drept să o provoace şi nici motive care să justifice atitudinea lui. Am tăcut din gură. Indignarea mea împotriva lui Rodney se potoli; îmi venea să râd de mine însumi. Dar în timp ce traversam cartierul plin de casele sărace din Camden Town mă uitai cu atenţie la Grace şi mi se păru mai fermecătoare decât de obicei, chiar o femeie demnă de a fi dorită. Aş fi avut poftă să-i spun acest lucru şi spunându-i să o sărut. Nu aveam însă îndrăzneala necesară pentru aşa ceva, mă îndoiam de capacitatea mea de a duce la bun sfârşit această
întreprindere amoroasă. N-am zis nimic şi n-am făcut nici un gest. Dar m-am hotărât ca, în clipa când ne vom despărţi, să-i sărut mâna. Ar fi fost un gest pe care eu nu-l făcusem niciodată până acum. În ultimul moment însă mă gândii că, sărutându-i mâna, poate-şi va închipui că nu fac decât să
maimuţăresc prosteşte gestul făcut de Rodney Clegg. Mă temeam să nu creadă despre mine că exemplul dat de el mi-a inspirat curajul necesar.
Ne-am despărţit deci ca întotdeauna, cu obişnuita noastră strângere de mână.
La cinci sau şase săptămâni după vizita pe care o făcusem la atelierul lui Rodney, eu am plecat în străinătate pentru şase luni, pe care trebuia să
le petrec în Franţa şi Germania. În timpul acesta Grace şi Rodney se întâlniră de, două ori, prima dată în apartamentul meu la un ceai şi a doua oară în casa ei, unde ne invitase pe amândoi la masă. Rodney a fost strălucitor în ambele cazuri. Poate puţin chiar prea strălucitor — ca zâmbetul unui om cu dinţii falşi — gândeam eu. Grace însă era încântată.
Până acum nu cunoscuse nici un bărbat care să se fi putut compara cu el.
Admiraţia ei făcea pe Rodney să se simtă în al şaptelea cer.
— Inteligentă femeie, declară el, după ce se ridică de la masă, şi părăsirăm casa împreună.
La câteva zile după aceea eu plecai la Paris.
— Făgăduieşte-mi că-mi vei scrie, zise Grace emoţionată, în ziua când m-am dus la ea să-mi iau rămas bun.
I-am făgăduit şi am făcut-o şi pe ea să-mi făgăduiască. Nu ştiam tocmai limpede de ce ar trebui ca noi să ne scriem şi nici despre ce ne-am putea scrie, dar cu toate acestea mi se părea important ca noi să avem un schimb de scrisori. Obiceiul de a scrie scrisori a obţinut un ciudat prestigiu sentimental, care în domeniul prieteniei l-a exaltat şi l-a ridicat deasupra unei simple conversaţii, probabil din cauză că de la distanţă suntem mai puţin sfioşi unii faţă de alţii decât în cazul când stăm faţă în faţă, (pentru că
în cuvintele scrise îndrăznim să spunem mai mult decât am îndrăzni în cele vorbite).
Grace a fost cea dintâi care şi-a ţinut făgăduiala: DRAGĂ DICK, îmi scria ea, îţi mai aduci aminte ce-mi spuneai despre Mozart? Că muzica lui la suprafaţă pare atât de veselă — de veselă şi fără
nici un fel de grijă, dar dincolo de această suprafaţă e tristă şi melancolică, aproape deznădăjduită. Mi se pare că în fond şi viaţa este tot aşa. Totul se petrece cu o grabă înfrigurată; dar care este ţelul spre care ne îndreptăm? Şi cât este de trist, cât este de trist! Te rog, nu trebuie să te amăgeşti cu gândul că eu sunt în starea aceasta sufletească din cauză că dumneata eşti plecat
— deşi în realitate îmi pare rău că nu eşti aici lângă mine, ca să vorbim despre muzică, despre oameni, despre viaţă şi toate celelalte. Nu, să nu te amăgeşti cu gândul acesta, căci de fapt eu mă simt de ani de zile, aproape de totdeauna, în această stare sufletească. Sentimentul acesta, ca să spun aşa, reprezintă muzica de bas a vieţii mele; acesta drămuieşte măsura tot timpul, indiferent de întorsătura pe care o ia melodia, fie că e o melodie de dans, menuete, mazurci sau valsuri ca Dunărea Albastră, basul rămâne întotdeauna acelaşi. Ştiu că acesta nu este un bun contrapunct, dar cred că
dumneata înţelegi ce vreau să spun! Copiii au plecat de la mine din cameră
abia adineauri, ţipând. Phylis a spart iepuraşul acela oribil de porţelan de Copenhaga pe care mi l-a dat de Crăciun mătuşa Eleanor. De fapt sunt foarte mulţumită, dar în realitate n-ar trebui să spun aşa ceva. Dar, de altfel, de ce trebuie ca ei să se distreze întotdeauna cu astfel de apucături? Trist, e foarte trist. Dar istoria lui Lecky Despre obiceiurile din Europa este mult mai tristă. Este o carte în care niciodată nu sunt în stare să mă orientez unde am rămas. Pagina 100 mi se pare la fel cu pagina 200. Nu există nici un punct de orientare. Astfel — ştii foarte bine cât sunt eu de conştiincioasă — sunt obligată întotdeauna să încep din nou de la început. Nu e deloc încurajator.
Astă seară îmi lipseşte curajul să încep din nou de la cap. În loc de asta, m-am apucat să-ţi scriu dumitale. Dar peste câteva clipe va trebui să mă
duc şi să mă îmbrac pentru dineu. A sosit asociatul lui John, crede-mă, nimeni nu are dreptul să fie atât de chel. Mai vine şi Sir Walter Magellan, care este un important personaj în Ministerul Comerţului şi are obiceiul să
facă spirite, vine cu Lady M... care face atâta paradă de afecţiune. Are un fel al ei de a mă săruta, cu totul pe neaşteptate şi îndelung, întocmai ca un şarpe când te loveşte cu colţii plini de venin. Când vorbeşte, te umple de salivă. Mai vine şi Molly Bone care este atât de drăguţă, dar cum se face oare că nu reuşeşte să se mărite? Sunt invitaţi şi soţii Robson, despre care n-am ce-ţi spune. Absolut nimic. Nimic, nimic, nimic! Aceasta este starea mea sufletească faţă de evenimentele de acum. Voi îmbrăca rochia cea veche neagră şi nu voi pune nici un fel de bijuterii. La revedere.
GRACE
Citind această scrisoare, am regretat mai mult decât orice lipsa mea de îndrăzneală şi spirit de întreprindere din seara aceea când ne întorsesem împreună cu maşina, venind din atelierul lui Rodney. Acum îmi făcea impresia că îndrăzneala mea nu ar fi fost deloc riscantă.
I-am răspuns cu o scrisoare de consolare, peste o săptămână i-am scris din nou, la zece zile încă o dată şi încă o dată, furios, la două săptămâni după aceea. În sfârşit, mi-a venit şi mie o scrisoare. Mirosea a lemn de santal şi plicul era de culoare galbenă. Înainte de asta scrisorile lui Grace nu aveau nici un parfum şi plicurile erau de culoare albă. M-am uitat la scrisoare şi am mirosit-o bănuitor, pe urmă am desfăcut-o şi am început să citesc: Sunt mirată, dragul meu Dick, începea scrisoarea, că nu ne cunoşti mai bine. N-ai învăţat până acum că femeilor nu le place să audă cuvinte ca trebuie şi eşti obligată. Noi nu putem suporta să auzim pe cineva că face apel la simţul nostru al datoriei. Acesta este motivul pentru care nu am răspuns la nici una dintre scrisorile dumitale impertinente. Prea erau pline de cuvinte ca „trebuie să-mi scrii" şi "mi-ai făgăduit". Ce mă interesează pe mine ce ţi-am făgăduit? Asta s-a întâmplat de mult. Astăzi sunt cu totul altă