fiinţă. Din ziua aceea eu am fost mii de fiinţe cu totul diferite una de alta —
o fiinţă renăscută după fiecare capriciu ce mi-a trecut prin minte. Acum, în sfârşit, din bunătate şi amabilitate, m-am hotărât să mă îmbunez. Iată o scrisoare de la mine. Dar fereşte-te să mă mai tiranizezi, nu încerca să-mi şantajezi din nou conştiinţa. De data viitoare voi fi mult mai neîndurătoare.
Acesta este un avertisment. Nu cumva încerci cu descrierea petrecerilor şi plăcerilor dumitale să mă faci să invidiez Parisul în care te găseşti? Dacă
aceasta a fost intenţia dumitale, atunci află că n-ai reuşit. Avem şi noi plăcerile noastre — chiar aici la Londra. De pildă, zilele trecute am avut un bal mascat cât se poate de distins. Era ceva ca Veneţia lui Longhi sau ca Cytera lui Watteau — şi dă-mi voie să mai adaug că în anumite momente, mai ales pe terminate, semăna aproape cu Veneţia galantă a lui Casanova sau cu grivoise Arcadie a lui Buches. Dar să nu vorbim de asta. Balul s-a dat în Chelsea, mai multe nu vreau să-ţi spun. Cine ştie, poate la noua noastră
petrecere vei apărea şi dumneata în sală şi vei face o strâmbătură, din cauză
că orchestra nu cântă muzică de Bach şi dansatorii nu vorbesc despre Critica Raţiunii Pure. Adevărul este, dragă Dick, că dumneata eşti un om prea solemn şi prea serios în timpul distracţiilor pe care ţi le acorzi. Va trebui să te ţin din scurt, după ce te vei întoarce. Va, trebui să te învăţ să fii ceva mai uşuratic şi să ai mai multă fantezie. Ca să-ţi spun adevărul, dumneata ai un temperament prea Victorian. Dumneata ai rămas şi astăzi la formula că „viaţa-este-o-realitate-şi-trebuie-luată-în-serios, la viaţă-simplă-şi-gândire-superioară". Dumitale îţi lipseşte curajul instinctelor. Aş vrea să te văd mai frivol şi mai sociabil, mai zburdalnic şi mai lasciv, dragul meu Dick. Dacă aş fi şi eu liberă, ca dumneata, ce mai epicuriană aş deveni. Caută şi te pocăieşte, pentru felul de viaţă pe care-l duci, dragă Dick, înainte de a fi prea târziu şi înainte de a îmbătrâni prea mult. Altceva nu-ţi mai scriu. Mă aşteaptă o urgentă dorinţă de plăceri, în altă parte.
GRACE
Am citit de mai multe ori această extraordinară epistolă. Dacă scrisul dezordonat şi neciteţ n-ar fi fost caracteristic lui Grace, poate m-aş fi îndoit că scrisoarea este trimisă de ea. Acest neruşinat limbaj dix-huitième siecle, sentimentele acestea neo-rococo nu erau ale ei. N-am auzit-o niciodată
pronunţând cuvintele „capriciu" şi „plăcere" şi nici nu avea obiceiul să
generalizeze atât de abject cuvântul „noi femeile". Ce s-a întâmplat oare cu femeia aceasta, de la ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o? Am încercat să
compar cele două scrisori. Ce s-a întâmplat cu ea? Mister. Pe urmă, cu totul pe neaşteptate mi-am adus aminte de Rodney Clegg şi acolo unde până
acum nu vedeam decât întuneric se făcu lumină.
Trebuie să recunosc fără înconjur că lumina aceasta, şi mai ales primele ei scăpărări de zori, mi s-a părut extrem de neplăcută. Am simţit un nou val de gelozie care m-a cutremurat pentru prima dată când am auzit-o pe Grace exprimându-şi admiraţia faţă de caracterul şi capacitatea lui Rodney. Şi o dată cu gelozia, o trezire şi mai violentă a dorinţelor mele. Un obiect, pe lângă care până acum am trecut indiferenţi, poate deveni pentru noi de o valoare inestimabilă numai datorită faptului că a trecut în mod irevocabil din stăpânirea noastră în posesia altuia. Din clipa când am început să bănuiesc că Grace a devenit amanta lui Rodney, am început să-mi închipui că eu sunt îndrăgostit nebun de ea. Mă chinuiam cu gândurile dureroase pe care mi le trezea fericirea lor şi-mi făceam reproşuri că
am scăpat ocazii care nu se vor mai întoarce niciodată. La un moment dat m-am gândit chiar să alerg la Londra, cu nădejdea că voi putea smulge din ghiarele lui Rodney acest tezaur devenit pe neaşteptate atât de preţios pentru mine. Călătoria însă ar fi fost prea costisitoare şi din fericire eu tocmai atunci se întâmpla să nu prea am parale. La urmă m-am hotărât să stau acolo unde eram. Timpul trecea şi eu începui să-mi vin în fire. Am început să-mi dau seama că dragostea mea era numai imaginară, că mi-o creasem singur, datorită autosugestiei. Încercam să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi întors la Londra, stăpânit de acest sentiment ireal. Arzând în dogoarea artificială, aş fi apărut într-o atitudine dramatică în faţa lui Grace, ca imediat după aceea să constat că eu nu sunt câtuşi de puţin îndrăgostit de ea. O dragoste imaginară nu poate trăi decât atunci când se găseşte la o anumită distanţă de subiectul extazului, realitatea limitează zborul închipuirii şi o pune la locul ei. Îmi închipuiam că eu am început să mă
zbucium din cauza că Grace s-a dat lui Rodney, dar vedeam că situaţia ar fi fost mult mai penibilă dacă, întorcându-mă la Londra, aş fi reuşit să o captez eu şi pe urmă aş fi constatat că oricât mi-ar fi plăcut de ea şi oricât de încântătoare mi s-ar fi părut, eu totuşi nu o iubeam deloc.
Fără îndoială, era deplorabil că ea s-a putut lăsa ademenită de un şarlatan ca Rodney. Faptul că n-a preferat să mă adore pe mine, cu o pasiune care nu putea să fie cu nimic răsplătită, era o dovadă de prost gust din partea ei. În orice caz, aceasta era însă o chestiune care o privea numai pe ea şi nu pe mine. Dacă ea îşi închipuia că ar putea să fie fericită cu Rodney... ce tâmpită, asta e treaba ei. Şi aşa mai departe. Acestea erau gândurile cu care încercam să mă consolez, pentru a putea deveni indiferent şi simplu spectator. La câteva zile după aceea, când Herbert veni să mă
viziteze la hotel, fusei în stare să-l întreb ce mai face Grace, fără să mă simt câtuşi de puţin emoţionat.
— O, Grace face tot ce a făcut şi până acum, răspunse Herbert.
Ce dobitoc! Am început să-i pun tot felul de întrebări: Nu pleacă de acasă mai des decât înainte de asta? Nu merge la baluri şi la spectacole mondene? Am aflat că ar fi devenit o personalitate foarte obişnuită la recepţiile de tot soiul!
— Se poate, răspunse Herbert, dar eu n-am observat nimic special.
Ar fi fost inutil să mai stărui. Mi-am dat seama că dacă vreau să aflu ceva va trebui să fac apel la proprii mei ochi şi la capacitatea mea de judecată. În acelaşi timp i-am trimis o scrisoare în care-i spuneam că sunt foarte mulţumit aflând că ea se simte fericită şi că se distrează. Mi-a răspuns cu o disertaţie lungă şi afectată asupra „plăcerilor". După scrisoarea aceasta corespondenţa noastră a început să se rărească.
La câteva luni după aceea — eu abia mă întorsesem la Londra —
Rodney dădu în atelierul său o serată la care, am participat şi eu. Ultima capodoperă a lui Rodney ne privea de pe un şevalet care fusese aşezat în fundul lungii lui camere. Era o caraghioasă pastişă indecentă după un tablou de Douanier Rousseau. Tabloul era intitulat „Nunta" şi reprezenta un cortegiu nupţiaclass="underline" la mijloc mirele şi mireasa, iar în jurul lor rudele şi invitaţii, grupaţi ca în faţa aparatului unui fotograf de provincie, în fund se vedea o coloană drapată, probabil un raft de cărţi, un pod rustic, câţiva molizi cu ramurile încărcate de zăpadă, iar pe cer un uriaş dirijabil trandafiriu.