Singurul amănunt excentric al tabloului era faptul că mirele şi ceilalţi bărbaţi din cortegiu erau îmbrăcaţi cumsecade, în hainele cele mai bune de sărbătoare, iar femeile erau goale complet, afară de ghetele din picioare şi pălăriile din cap. Cei mai buni critici erau de părere că „Nunta" reprezintă
culmea cea mai înaltă pe care a atins-o geniul lui Rodney până acum. Cerea patru sute cincizeci de lire pentru ea şi la câteva zile după aceea am aflat că
a şi reuşit să le obţină.
În faţa privirilor fixe şi rigide ale cortegiului nupţial, invitaţii lui Rodney se veseleau. Prietenii obişnuiţi ai casei erau aşezaţi pe scaune, pe jos sau stăteau în picioare şi beau vin alb sau whisky. Două tinere femei veniseră la serată îmbrăcate în bluze şi pantaloni de catifea neagră, identice cu ale Debardeurs- ilor lui Gavarni. O altă doamnă fuma dintr-o pipă scurtă. Când am intrat în cameră, am auzit un tânăr spunând cu emfază:
— Suntem ultramoderni, nu-i aşa? Cine pofteşte, n-are decât să ia pe soţia mea, căci eu n-am nimic împotrivă. E liberă să facă ce vrea şi tot atât de liber sunt şi eu. Asta este ceea ce înţeleg eu să fii modern.
Ar fi fost peste putinţă să nu mă întreb care este motivul că el consideră
modernă o astfel de atitudine. Mie mi se părea mai mult o atitudine primitivă
— aproape pre-umană. La urma urmelor, dragostea este o invenţie de dată
mai nouă, iar promiscuitatea concupiscenţei este chiar geologiceşte de dată
veche şi prin urmare demodată. Oamenii adevărat moderni, îmi ziceam eu, sunt ca soţii Browning.
Am dat mâna cu Rodney.
— Nu fi prea dispreţuitor faţă de micile noastre plăceri londoneze, îmi spuse el.
Am zâmbit. Mi se părea plin de haz să aud din gura lui acelaşi cuvânt pe care îl cunoşteam atât de bine din scrisorile lui Grace.
— Sunt tot atât de bune ca şi plăcerile pe care ţi le poate oferi Parisul, în orice împrejurare, răspunsei eu şi privind în largul camerei, printre invitaţi, dădui cu ochii de Grace.
Cu o atitudine spirituală şi fizică perfect liniştită, trecea de la un grup de invitaţi la altul. Vedeam că în apartamentul lui Rodney lumea o considera drept amfitrioană. Stăpâna casei. (Păcat, îmi ziceam eu, că nu pot participa şi eu la această mică farsă a lui Rodney; s-ar fi bucurat de participarea mea mai mult decât a oricăruia). În pauzele conversaţiei pe care o începusem, o urmăream cu toată curiozitatea, în minte o comparam pe Grace cea de astăzi cu imaginea lui Grace pe care o cunoscusem altădată. Felul ei de a se legăna în timpul mersului — întocmai cum se mlădie un şarpe când aude flautul vrăjitorului — mi se părea cu totul nou. Tot atât de nou mi se părea şi
felul în care-şi ţinea mâinile: stânga o ţinea în şold, iar dreapta la înălţimea pieptului, cu palma deschisă şi între degete cu o ţigară. Pe urmă, când ducea ţigara la gură, avea un fel cu totul nou de a ridica obrazul în sus şi a repezi fumul aproape în linie perpendiculară spre tavan, o mişcare cât se poate de impresionantă şi de artistică. Mândra milady de odinioară dispăru-se, pentru a face loc unui nou gen de aristocrată — o varietate veselă, impresionantă, teribilă, de femeie care a trecut de mult hotarul, ce desparte concepţia binelui de rău.
Din când în când frânturile conversaţiei ei ajungeau până la mine.
Bârfeli, întotdeauna scandaloase, critici relative la ultimele expoziţii de tablouri, amintiri sau prevederi în legătură cu „încântătoare serate" —
acestea erau subiectele de predilecţie şi care în gura lui Grace nu mi se păreau deloc obişnuite. Dar obrazul, obrazul acela cu trăsături nedefinite al fetiţei simpatice, dar urâţele, ochii miraţi şi zâmbetul intermitent atât de plăcut şi plin de o vagă bunătate — erau mereu aceleaşi pe care le cunoş-
team. Dar când am auzit-o spunând uneia dintre noile ei prietene, despre o cunoştinţă comună: „Este aproape exagerat de ospitalieră... se afirmă
despre ea că ţine pat deschis", îmi venea să mă tăvălesc de râs, atât de absurd incongruente mi se păreau aceste cuvinte pipărate cu obrazul, cu ochii, cu zâmbetul ei, căci se vedea cât de colo că erau împrumutate de la cineva şi nu-i aparţineau.
În timpul acesta, Rodney, care era aşezat la masă, începuse să facă
unul dintre faimoasele lui desene „dintr-o trăsătură" — un cap, o scenă
întreagă pe care o executa fără să ridice creionul de pe hârtie. Era în mijlocul unui grup de admiratori.
— E încântător, nu-i aşa?
— Adorabil!
— Minunat!
Cuvintele explodau în jurul lui ca nişte rachete.
— Gata! declară Rodney şi se îndreptă în scaun.
Desenul fu trecut din mână în mână, ca să fie admirat de toată lumea.
Era un desen cât se poate de ingenios şi dintr-o singură linie sinuoasă reda o luptă între un taur şi trei femei goale care erau toreadoare. Toată lumea începu să aplaude şi-i ceru să continue.
— Ce vreţi să vă mai desenez? întrebă Rodney.
— Câţiva bufoni bicielişti, propuse cineva.
— E subiect învechit, ripostă el.
— Un autoportret.
— Ar fi vanitate, răspunse Rodney şi clătină din cap.
— Adam şi Eva.
— Mai bine Solomon şi Gluckstein, propuse cineva.
— Sau cei doisprezece Apostoli.
— Am găsit, strigă Rodney, făcând un gest triumfător cu creionul.
Regele George şi Regina Mary.
Se plecă asupra blocului de desen şi în două minute, dintr-o singură
linie, făcu portretul Majestăţillor Lor Britanice. Un hohot general se ridică
din mijlocul invitaţilor.
Grace îmi aduse şi mie desenul ca să-l văd:
— E extraordinar, nu-i aşa? întrebă ea şi se uită la mine cu o nerăbdare plină de sfială, ca şi când ar fi vrut să obţină aprobarea mea pentru alegerea pe care o făcuse, ca o binecuvântare sacerdotală.
De la întoarcerea mea nu o văzusem decât o singură dată, pentru câteva clipe lipsite de intimitate. Nu pomenisem nici unul dintre noi numele lui Rodney. Astă seară însă presimţeam că voi deveni confidentul ei. Mă
ruga, fără cuvinte, dar destul de elocvent, să-i spun dacă a făcut bine ceea ce a făcut. Nu ştiu care era motivul că dorea tocmai binecuvântarea mea. Mi se părea că ea mă consideră drept un fel de Polonius, un bătrân unchiaş cu părul cărunt. (O părere nu tocmai măgulitoare pentru mine, ţinând seama de faptul că eu eram cu câţiva ani mai tânăr decât Rodney). Aprobarea mea pentru ea era nici mai mult nici mai puţin decât aprobarea înţelepciunii întrupate.
— Nu ţi se pare extraordinar? repetă ea. Cunoşti vreun alt artist în viaţă, afară doar de Picasso, care să fie în stare să improvizeze ceva similar în glumă — pentru a se distra?
I-am întins desenul. În ajun se întâmplase să mă găsesc prin apropiere şi am trecut pe la atelierul lui Rodney. Tocmai începuse să deseneze, dar când m-a văzut a închis blocul şi s-a ridicat să mă întâmpine. În timp ce stăteam de vorbă a venit instalatorul şi Rodney a ieşit până în camera de baie, ca să-i dea nişte dispoziţii. M-am ridicat de pe scaun şi m-am plimbat prin cameră, examinând noile lui tablouri. Probabil datorită unei excesive indiscreţii, am deschis şi blocul de desen la care lucra în momentul sosirii mele. Carnetul, afară de primele trei-patru pagini, era neîntrebuinţat.
Acestea erau acoperite de desene „dintr-o trăsătură". Am numărat şapte variaţiuni ale taurului cu toreadorii femei şi cinci — de fiecare dată corectate şi ameliorate succesiv — portrete ale Regelui George şi Reginei Mary. În clipa aceea m-am mirat cum de-şi pierde timpul făcând exerciţii într-un gen de artă atât de ciudat, dar nefiind câtuşi de puţin interesat în cauză, la întoarcerea lui în atelier am uitat să-l mai întreb. Acum însă vedeam motivul, şi-l înţelegeam.