— Extraordinar, răspund eu lui Grace, întinzându-i desenul. Cu adevărat extraordinar.
Zâmbetul ei de recunoştinţă şi de plăcere mi se păru atât de încântător încât mă simţii ruşinat de indiscreţia datorită căreia descoperisem micul secret al lui Rodney.
Atât eu cât şi Grace locuiam în Kensington, aşa că după terminarea seratei am condus-o acasă cu maşina.
— Ne-am distrat admirabil, declarai eu după ce ne instalarăm în maşină.
Trecusem cel puţin pe lângă o duzină de felinare până când o auzii că-mi răspunde:
— Ascultă Dick, sunt atât de fericită, declară ea.
Îmi puse o mână pe genunchi şi neştiind ce să-i răspund, am mângâiat-o uşor. După aceste cuvinte urmă din nou o lungă tăcere.
— Dar care este motivul că ne dispreţuieşti pe toţi? întrebă ea pe neaşteptate şi se întoarse spre mine.
— Nu-mi aduc aminte să-ţi fi spus vreodată că te dispreţuiesc, protestai eu. — O, astfel de lucruri nu e nevoie să fie spuse. Ele se manifestă singure, fără să le mai formulezi.
Am început să râd, dar mai mult din cauză că mă simţeam stânjenit, decât din cauză că m-aş fi distrat.
— Intuiţie feminină, nu-i aşa? răspunsei eu în glumă. Dragă Grace, mie totuşi mi se pare că mergi prea departe. Intuiţia dumitale văd că descoperă
şi lucruri care nu există.
— Cu toate acestea ne dispreţuieşti.
— Deloc. De ce să vă dispreţuiesc?
— Tocmai. De ce să ne dispreţuieşti?
— De ce? repetai eu.
— Pe ce temei? adăugă ea repede. Şi cu ce compari atitudinea noastră, ca să o poţi găsi atât de demnă de dispreţ? Îţi voi spune eu. Pentru motive imposibile şi neumane. În comparaţie cu ceva ce nici nu există. Crezi că este prostie, că mai există şi o viaţă reală, cu toate plăcerile pe care ţi le oferă? —
Din nou acest cuvânt care este al lui Rodney! Mi se părea că pronunţându-l glasul ei avea o mlădiere specială, o intonaţie aproape onctuoasă — Atât de încântătoare, de bogate şi de variate! Dar dumneata ridici nasul în vânt şi răspunzi că toate acestea nu sunt decât vanitate şi prostie. Nu-i aşa? stărui ea. — Nu este, i-am răspuns eu. Puteam să-i răspund că viaţa nu înseamnă numaidecât serate la care invitaţii beau vin alb şi whisky, unde se debitează prostii mondene, vorbe pipărate şi se cleveteşte. Aş fi putut să-i răspund, dar oricât aş fi încercat eu să generalizez, era evident că vorbele mele ar fi fost interpretate (în fond pe bună dreptate) drept o erupţie în termeni nepoliticoşi a nemulţumirilor mele personale. Nu voiam însă să mă
cert cu Grace şi nici să o jignesc. La urma urmelor mă duceam şi eu la seratele organizate de Rodney. Eram complice. Farsele lui mă distrau şi mi-ar fi venit greu să renunţ la ele. Obiecţiile mele erau numai teoretice, căci în realitate făceam şi eu exact ceea ce nu-mi plăcea să văd pe alţii făcând. Nu aveam dreptul să iau atitudine de pontif şi să anatemizez pe nimeni.
— Da de unde, sigur că nu e adevărat, repetai eu.
— Evident, nu mă aştept câtuşi de puţin ca dumneata să aprobi ce facem noi, răspunse Grace şi oftă. Dar la urma urmelor, adăugă ea cu o veselie forţată şi nefirească, puţin îmi pasă dacă mă dispreţuieşti. Când se întâmplă să fii bogat, îţi poţi permite şi luxul ca ceilalţi oameni să nu fie de acord cu tine. Ori după cum bine ştii, eu sunt femeie bogată. Am fericirea, plăcerile — tot ce doresc. Şi afară de asta, continuă ea pe un ton din care se vedea că este dispusă să discute, sunt femeie. Ce-mi pasă mie de noţiunile dumneavoastră ridicole şi masculine pe care le aveţi despre viaţă. Fac tot ce vreau şi ce-mi place.
Citaţia aceasta din Rodney mi se păru că sună cam fals. Urmă o nouă
tăcere.
Mă întrebam ce o fi zicând Rodney de toate acestea şi dacă bănuiala despre ceea ce se întâmplă în jurul lui a reuşit să răzbească prin carapacea osificată a insensibilităţii lui.
Dar, ca şi când ar fi vrut să răspundă la întrebarea mea neformulată, Grace începu din nou şi pe un ton cât se poate de serios:
— Afară de asta mai e şi cealaltă viaţă a mea, care se desfăşoară paralel.
Trebuie să ştii că ceea ce fac eu nu are mici o legătură cu ea şi nu o schimbă
întru nimic. Pe John îl iubesc tot aşa ca înainte de asta. Evident, şi pe copii.
O altă tăcere foarte lungă. Apoi dintr-o dată, fără să-mi dau seama de motiv, mă simţii profund întristat. Ascultând pe femeia aceasta care-mi vorbea despre amantul ei, aş fi vrut să fiu şi eu îndrăgostit de cineva. Până şi
„plăcerile" începură să joace prin faţa închipuirii mele cu o nouă strălucire care mă ispitea. Viaţa mi se părea deşartă. Mă pomenii gândindu-mă la melodia pe care o cântă contesa în Nunta lui Figaro: Dove sono i bei momenli di dolcezza e di piacer?
Că această aventură a lui Grace influenţa foarte puţin sau chiar deloc restul vieţii pe care-l ducea am avut ocazia să judec chiar eu, în timpul unui week-end pe care l-am petrecut în Kent împreună cu soţii Paddley. Venise şi John, care era "în formă" cum spunea el însuşi, Grace cu copiii şi mama şi tatăl doamnei Grace. Ar fi fost peste putinţă să-ţi imaginezi ceva mai domestic decât această societate şi ceva care să semene cu serata lui Rodney şi să fie mai puţin „modernă". De fapt ar fi justificat să scriu ultimul cuvânt al acestei fraze chiar fără ghilimele. Era ceva în familia aceasta ce mi se părea extraordinar de depărtat şi necontemporan. Copiii erau geologic foarte depărtaţi, din cauza purtării lor copilăreşti — abia dacă trecuseră de pithecamthropus. Peddley era ca şi un astru, iar între el şi pământ erau abisuri fără hotar, de egoism şi indiferenţă, pe care cu nimic nu le puteai trece. Oricât de contemporane ar fi fost subiectele discursurilor lui, spiritual era totuşi independent de timp, întocmai ca un locuitor al spaţiilor virgine şi depărtate. Cât despre părinţii lui Grace, ei erau la o distanţă de o singură
generaţie, dar Dumnezeu singur ar putea să-ţi spună de ce distanţa aceasta mi se părea atât de mare. Aveau părerile lor definitive despre socialism şi despre morala sexelor, despre gentlemeni şi despre ce trebuia sau nu trebuia să facă oamenii din lumea bună — păreri inalterabile, înrădăcinate prin puterea obiceiului şi devenite păreri aproape instinctive, amănunt care-i făcea incapabili să înţeleagă şi să privească lumea contemporană cu indulgenţă.
Această afirmaţie se potrivea mai ales mamei lui Grace. Era o femeie înaltă şi frumoasă, de aproape cincizeci şi cinci de ani, cu un glas răsunător şi limpede, caracteristic omului care toată viaţa a fost obişnuit să dea ordine. Îşi crease o activitate constantă ocupându-se de operele de binefacere şi, în general, de menţinerea oamenilor săraci la locul lor. Spre deosebire de soţul ei care avea o asemănare cu caracterul stelar de depărtat al lui Peddley, -ea era foarte conştientă de contemporaneitate şi, în consecinţă, avea viguroase şi dese ieşiri împotriva ei.
Tatăl lui Grace, care moştenise o avere, îşi petrecea timpul făcând agricultură — fără profit — pe o mică proprietate, prezidând comitete şi citind cărţi în limba persană — talent cu care, în felul lui liniştit de a fi, se mândrea foarte mult. La el aceasta era o stranie meteahnă dezinteresată. În Persia nu fusese niciodată şi nici n-avea de gând să se ducă. Literatura persană nu-l interesa şi tot aşa nici istoria, şi simţea aceeaşi plăcere când citea o carte de bucătărie persană ca şi atunci când ar fi citit operele lui Hafiz sau ale lui Rucmd. Ceea ce-l pasiona era limba însăşi. Găsea o adevărată