plăcere în descifrarea caracterelor pe care nu le cunoştea şi în căutarea cuvintelor în dicţionar. Pentru el limba persană era un fel de mister extrem de complicat. Se apucase să o studieze numai pentru a-şi omorî timpul şi a nu fi determinat să se gândească la ceva. Domnul Comfrey era un om şters şi cu totul lipsit de personalitate. Afară de asta avea un fel supărător de a te privi pe deasupra ochelarilor, pe obraz cu o expresie foarte intrigată, ca şi când n-ar fi înţeles tocmai bine ce vrei să spui, ceea ce de altfel şi în general se întâmpla întotdeauna. În realitate domnul Comfrey era un om foarte încet la minte şi cunoştinţele lui de limbă persană se datorau celei mai extraordinare ignoranţe în domeniul tuturor celorlalte subiecte ce se pot găsi sub soare. "Mai spune o dată", stăruia el, când se întâmpla să nu priceapă
nimic din ceea ce ai vorbit cu el.
Cât de straniu şi extrem de fantastic mi s-a părut acest week-end pe care l-am petrecut împreună cu ei. Îmi făcea aceeaşi impresie, ca şi când aş
fi fost smuls pe neaşteptate din lumea contemporană şi aruncat într-un fel de închisoare.
Ultima meteahnă a lui John Peddley era acum teoria lui Einstein.
— E atât de simplă, ne spunea el în prima seară, în pauza dintre supă şi peşte. Nu am pretenţia că aş fi matematician şi nici ceva asemănător, şi cu toate acestea o înţeleg perfect. Pentru a o înţelege, nu-ţi trebuie altceva decât puţin bun simţ. Şi timp de o jumătate de oră după aceea, ne fu servită o avalanşă de bun simţ care se revărsa asupra noastră cu impetuozitatea notelor emise de un trombon.
Tatăl lui Grace se uită la el cu îndoială pe deasupra ochelarilor.
— N-ai vrea să-mi mai spui o dată? repetă el după tot a doua propoziţie pronunţată de ginerele său. Şi lui John Peddley i-ar fi fost peste putinţă să
nu se simtă încântat, satisfăcându-i dorinţa.
La celălalt capăt al mesei Grace şi mama ei discutau despre copii, despre hainele lor, despre caracterul lor, despre educaţia şi despre bolile prin care au trecut. Ardeam de nerăbdare să pot lua şi eu parte la conversaţia lor. Dar chestiunile domestice simple nu erau pentru mine. Eu eram bărbat, soarta mea era John Peddley şi intelectualitatea. Cu mare părere de rău mă întorsei deci spre stăpânul casei.
— Ceea ce aş vrea eu să-mi explici, interveni tatăl lui Grace, este amănuntul cum se face că timpul poate fi exact în unghi drept cu lungimea, lăţimea şi adâncimea. Care este locul exact unde intervine el? Cu ajutorul a două furculiţe şi un cuţit îi indică cele trei dimensiuni spaţiale: Unde se mai găseşte loc pentru alt unghi drept?
John Peddley începu să-i explice. Fu înspăimântător.
În timpul, acesta în cealaltă ureche îmi vâjâiau cuvintele lui Grace care începuse să vorbească despre nişte vecini nepoftiţi care închiriaseră o casă
alături de casa lor din Campden Hill. Un bărbat şi o femeie care trăiau împreună, fără să fie căsătoriţi. Grădina din dosul casei era proprietate comună, pe care o întrebuinţau toţi locatarii. Ce situaţie! Lăsând pe Peddley şi pe bătrânul gentleman să găsească singuri locul indicat pentru al patrulea unghi drept, mi-am concentrat definitiv atenţia asupra doamnelor. Ca să-mi facă plăcere, mama lui Grace a început să-mi povestească de la început îngrozitoarea întâmplare. Am ascultat-o cu toată simpatia.
Doar o dată, pentru o singură clipă, am întâlnit privirea lui Grace. Mi-a zâmbit şi aproape imperceptibil a ridicat din sprâncene. Această mică
strâmbătură era profund semnificativă. În primele luni ale prieteniei noastre, am, văzut-o adeseori împreună cu tatăl şi mama ei şi atitudinea ei în astfel de ocazii m-a impresionat întotdeauna. Nu mi s-a întâmplat niciodată să cunosc o tânără femeie, ajunsă la maturitate în timpul războiului, care să se simtă atât de la îndemână alături de oameni mai în vârstă decât ea şi care să se complacă cu mai desăvârşită uşurinţă în atmosfera lor morală şi spirituală ca Grace. Pe tatăl şi mama ei îi considera drept fiinţe a căror personalitate nu se poate discuta iar concepţia lor despre viaţă drept concepţii evidente şi fireşti pe care trebuie să le împărtăşească
orice om cu mintea sănătoasă. Sfiala — care în zilele, noastre se manifesta mai mult decât în orice epocă precedentă — caracteristică tineretului, când se găseşte faţă în faţă cu oameni mai în vârstă, după cât am putut eu constata, nu afectase niciodată atitudinea lui Grace. Acest zâmbet de scuză
şi de indulgenţă uşor dispreţuitoare, această ridicare a sprâncenelor, indica o simptomatică schimbare. Grace devenise contemporană epocii în care trăia şi chiar „modernă" (menţinând cuvântul între ghilimele).
În afară însă nu se vedea la ea nici o schimbare. Cele două lumi mergeau paralel, nu se întâlneau nici atunci când Rodney venea la masă în familie, şi nici chiar atunci când John îşi conducea soţia la una dintre seratele „artistice" mai puţin agresive ale lui Rodney (care între ghilimele înseamnă cam tot aceea ca şi „modern"). Poate ar fi mai potrivit să afirm că
lumea lui Rodney se întâlnea cu cea a lui John, dar a lui John nu întâlnea niciodată pe a lui Rodney. John ar fi reuşit să constate că lumea lui este cu totul deosebită de a oamenilor cu care el era în contact poate numai în cazul când Rodney ar fi fost un kafru şi prietenii lui ar fi fost chinezi. Deosebirea de ordin spiritual care exista între ei era prea mică, pentru ca el să-şi poată
da seama de ea. El trecea prin viaţă înconjurat din toate părţile de propria lui atmosferă; acest mediu opac şi intens refractar nu putea fi, străbătut decât de razele care erau extrem de puternice. Pentru John, amicul meu Rodney şi prietenii lui erau oameni ca toţi ceilalţi, oameni pe care puteai să-i bagi în buzunar şi să le vorbeşti despre sistemul bancar din Elveţia, despre teoria lui Einstein şi despre raţionalizarea producţiei zahărului. E adevărat că uneori i se păreau cam neserioşi, iar manierele uneori cam violente. John mai constatase că în anumite ocazii întrebuinţau cuvinte grosolane în faţa doamnelor — iar dacă se întâmpla ca prietenii lui Rodney să fie chiar doamne, atunci acestea discutau grosolan în faţa domnilor.
— Ciudaţi oameni sunt tinerii aceştia, declară el într-o seară când ne întorceam de la Rodney. Ciudaţi, repetă el clătinând din cap. Nu ştiu dacă
sunt în stare să înţeleg destul de bine mentalitatea lor.
Printr-un interstiţiu al atmosferei în care trăia, pătrunsese viziunea de o clipă a unei lumi care trăia dincolo de această atmosferă; constatase ceva, nu o refracţie ci o realitate. John însă nu era curios din fire. Fără să se mai sinchisească de importanţa ei, alungă numaidecât această viziune neobişnuită.
— Nu ştiu care este părerea dumitale despre arta modernă, continuă el, lipsindu-mă astfel de comentariile lui posibile relative la oamenii moderni, dar uite ce zic eu.
Şi începu să-mi înşire cu nemiluita.
Arta modernă deveni o nouă placă de gramofon care se adăugă la repertoriul său. Acesta fu rezultatul net al întâlnirii cu Rodney şi prietenii acestuia în timpul seratei.
În timpul celor câteva luni care urmară după aceea i-am văzut foarte rareori pe Grace şi tot aşa şi pe Rodney. Am cunoscut-o pe Catherina şi eram prea ocupat cu dragostea pentru ea, ca să mai fiu în stare să mă gândesc şi la altceva. Ne-am căsătorit pe la sfârşitul anului 1921 şi viaţa începu treptat să devină din nou normală, în ceea ce mă priveşte pe mine.
Catherina şi Grace se împrieteniseră chiar de la început. Grace o admira pe Catherina pentru calmul ei, pentru felul liniştit de a duce până la capăt tot ce începea, pentru fermitatea caracterului; o admira şi o iubea.