Afecţiunea Catherinei faţă de Grace era un sentiment de protecţie, ceva ca dragostea unei surori mai în vârstă, dar în acelaşi timp Grace i se părea puţin caraghioasă. Afecţiunea nu poate fi alterată de faptul că este subliniată din când în când de câte un hohot de râs binevoitor. Dimpotrivă, cred că
aş putea spune, în general, că adevărata afecţiune este subliniată întotdeauna de râsete. Afecţiunea implică intimitate; or ar fi peste putinţă să
devii intim cu cineva fără să descoperi ceva de care să poţi face haz în caracterul prietenei sau prietenului tău. Aproape toate personajele de roman, care sunt cu adevărat virtuoase, au şi o uşoară nuanţă de ridicol, probabil din cauză că creatorii lor ţin atât de mult la ele. Catherina a descoperit imediat partea comică — de un comic impresionant — în caracterul lui Grace, dar asta n-a determinat-o deloc să ţină la ea mai puţin, poate chiar dimpotrivă, acest amănunt a determinat-o să o iubească mai mult. Căci acest comic era ispititor: o anumită notă copilăroasă care te făcea să râzi.
În timpul căsătoriei mele Grace juca rolul „eternului feminin" cu mai multă ardoare decât oricând, începuse să se îmbrace foarte elegant, aproape excentric şi întotdeauna întârzia la întâlniri, nu întârzia prea mult (căci din fire era prea politicoasă pentru aşa ceva), dar tocmai de ajuns ca să poată
spune că a venit grozav de târziu şi că i-ar fi fost peste putinţă să procedeze altfel, întârzierea făcea parte din însăşi firea ei — fire de femeie. Pe Catherina o condamna din cauză că se îmbrăca prea discret.
— Trebuie să te îmbraci în toalete mai vesele, mai fantastice, mai capricioase, spunea ea. Îmbrăcându-te aşa cum îţi spun, te vei simţi mai fantastică. Felul tău de a vedea este prea masculin.
Pentru a o încuraja să gândească mai feminin, îi cumpără şase perechi de mănuşi albe de piele, admirabil galonate cu şuviţe din piele de altă culoare şi cu manşete cu franjuri. Dar probabil amănuntul cel mai feminin şi mai fantastic al acestor mănuşi era faptul că pentru mâna Catherinei erau prea mici. De la un timp încoace Grace devenise mult mai vorbăreaţă şi-şi schimbase stilul conversaţiei. Exact ca şi rochiile conversaţia ei era acum mult mai fantastică decât înainte. Principiul pe care se întemeia conversaţia ei era foarte simplu: vorbea despre tot ce-i trecea prin minte. Or prin mintea ei tulbure şi lipsită de simţul responsabilităţii treceau tot felul de ciudăţenii.
Pe câmpul vizual al mentalităţii ei se proiectau tot felul de fantasmagorii, care se schimbau după fiecare impresie nouă şi la fiecare asociaţie de idei provocată de cuvintele celui cu care sta de vorbă. Exprima în cuvinte tot ce se întâmpla să vadă, în orice moment. De pildă, mi s-a întâmplat să
pomenesc de numele muzicianului Palestrina:
— Da, sigur, răspundea Grace, ce admirabil muzician. Pe urmă, la reacţia pricinuită de imaginea Italiei, adăuga dintr-o răsuflare: Gândeşte-te la felul lor special de a bea macaroanele. Parcă ar fi legendele pe care le vezi ieşind din gura personajelor în revistele umoristice. Îţi aduci aminte...
Uneori îmi aduceam. Încercam să trec peste aceste enorme elipse ale felului ei de a gândi prin aluzii, ca să pot înţelege la ce se referă. Uneori, când asociaţia ideilor ei era exclusiv personală, eram incapabil să o înţeleg. Noua ei tehnică mă zăpăcea puţin, dar era întotdeauna amuzantă, din anumite puncte de vedere. Observaţiile ei neprevăzute şi totala lipsă de sens a acestora aveau efectul surprizei care te determina să le consideri spirituale.
Pe vremea când Grace era mică şi încerca să vorbească la întâmplare şi în felul acesta fantastic, o certau întotdeauna. „Nu vorbi prostii", se răstea guvernanta la ea, când la lecţiile de geografie declara că nu-i place America de Sud, din cauză că seamănă cu o pulpă de berbec la capac. „Vino-ţi în fire, nu fi proastă". Grace fusese învăţată să-i fie ruşine de felul fantastic în care vorbea. Încerca să vorbească normal — în sensul în care guvernantele concepeau noţiunea de a vorbi normal — dar îi venea greu şi renunţa să mai spună ceva. Peddley era şi mai normal — în accepţiunea pe care o dădeau guvernantele acestui cuvânt, îngrozitor de normal. Omul acesta era incapabil să admită imaginaţia. Dacă Grace ar fi încercat să-i spună motivul pentru care nu-i place America de Sud, el ar fi rămas intrigat şi i-ar fi cerut să se explice. Iar după ce ar fi aflat că prejudecata lui Grace se datoreşte faptului că acest continent are pe hartă forma unei pulpe de berbec, ar fi început să-i înşire date statistice despre dimensiunile reale ale Americii de Sud, ar fi adăugat că acest continent se întinde de la tropice aproape până în regiunea antarctică, i-ar fi spus că are cel mai mare fluviu, şi munţi dintre cei mai înalţi din lume, că Brazilia produce cafea şi Argentina este celebră
pentru, crescătoriile de vite şi că prin urmare, considerând faptele reale, continentul nu seamănă deloc cu o pulpă de berbec. În faţa lui Peddley, lui Grace nu-i rămânea altceva decât fie să vorbească normal, fie ,să nu mai spună nimic.
În societatea lui Rodney însă constată nu numai că darul ei special de a spune prostii era apreciat, dar era şi aplaudat. În calitate de entuziast al fan-tasticului şi al „femininului", Rodney o încuraja să vorbească la întâmplare, în conformitate cu imaginaţia ei asociativă. La început Grace îşi dădu drumul cu oarecare neîncredere, conversaţia ei avu un succes imediat.
Frazele dezlânate şi fragmentare erau considerate drept ultimul cuvânt în materie de spirit modern. Aşa zisele ei bons mots începură să circule. Puţin intimidată de ceea ce se întâmplase, Grace se pomeni cu totul pe neaşteptate în mişcarea care o puse chiar în fruntea avangardei forţelor ce luptau pentru contemporaneitate. În secolul al optsprezecelea, când logica şi ştiinţa erau la modă, femeile încercau să vorbească aşa cum vorbeau bărbaţii.
Secolul al douăzecelea inversase acest procedeu. Rodney făcu lui Grace onoarea de a-şi apropia cele mai strălucite dintre extravaganţele ei.
Succesul o făcu pe Grace să aibă încredere în ea însăşi. Înarmată cu această încredere, trecu înainte triumfătoare, spre alte succese. Situaţia de acum îi dădea o senzaţie nouă şi îmbătătoare. Trăia într-o stare de cronică
ebrietate spirituală.
— Cât de proşti sunt oamenii că nu caută să se simtă fericiţi! spunea ea, de câte ori se întâmpla să discute aceste eterne subiecte.
Catherinei, care în viaţa ei ocupa acum locul de confident pe care-l avusesem eu, dar unul mult mai intim şi mai confidenţial, îi vorbea despre dragostea ei şi despre Rodney.
— Nu pot înţelege care este motivul că oamenii încearcă să se simtă
nenorociţi din cauza dragostei, spunea el. De ce nu iubeşte toată lumea cu entuziasm şi în toată libertatea, aşa cum facem noi? Dragostea celorlalţi oameni mi se pare neagră şi cleioasă, întocmai ca un sos de Devonshire, făcut cu cerneală. A noastră este ca şampania. Aşa trebuie să fie iubirea, ca şampania. Nu eşti de aceeaşi părere?
— Mi se pare că eu aş prefera să fie limpede ca apa de izvor, răspundea Catherina. Faţă de mine, în această privinţă, şi-a exprimat îndoiala ceva mai târziu, spunându-mi: Toată şampania şi veselia aceasta se reduce la faptul că Rodney este un tânăr care dispune de sentimentul salutar al spaimei faţă
de orice complicaţie sentimentală.
— Toate acestea noi le-am ştiut, răspunsei. Cred că nu ţi-ai închipuit că
el ar putea să fie îndrăgostit de ea?
— Eu speram că aceasta este realitatea, răspunse Catherina.
— Asta din cauză că nu-l cunoşteai pe Rodney. Acum îl cunoşti.