Şampanie — exact formula întrebuinţată de tine. Dar problema care interesează este Grace.
Îl iubea oare cu adevărat? Am discutat această chestiune împreună cu Catherina. Eu eram de părere că este îndrăgostită de el.
— Când Rodney, care este un fluture pribeag, îşi va lua zborul, ea va rămâne năucită şi toată viaţa îi va fi distrusă, declarai eu.
Catherina clătină din cap.
— Îşi închipuie şi ea că-l iubeşte. Ceea ce o face să fie fericită sunt tocmai emoţiile pricinuite de viaţa aceasta agitată, atât, şi la aceasta se mai adaugă noutatea aventurii, sentimentul importanţei ce i se acordă şi succesul de care se bucură, încolo, nici un fel de pasiune mai adâncă pentru Rodney. Probabil ea îşi închipuie că aceasta este pasiunea — o pasiune şampanizată, dacă vrei. Dar în orice caz nu reală. Nu este pasiune, este o simplă şampanie. Pe ea a determinat-o să cadă în braţele lui numai prestigiul, de care se bucura Rodney în calitate de pictor şi plictiseala în mijlocul căreia trăieşte. Astăzi o leagă de el numai succesul de care se bucură ea însăşi şi distracţia pe care i-o procură această aventură.
Întâmplările care se succedară după aceea fură menite să confirme afirmaţiile Catherinei sau, cel puţin, să dovedească limpede că ea este mult mai aproape de adevăr decât mine. Dar înainte de a vă descrie aceste întâmplări trebuie să vă spun cum s-a întânplat că Kingham a reintrat în lumea mea. Eu am fost cel care a făcut primii paşi pentru a termina cearta noastră ridicolă. Poate aş fi făcut mai de mult această încercare, dacă nu s-ar fi întâmplat ca el să lipsească din Europa. La puţin timp după discuţia noastră el plecase în Africa de Nord şi de aici spre Orient, cu misiunea de a scrie o serie de articole despre această călătorie. O dată sau de două ori am mai primit ştiri despre el de la cei care-l văzuseră la Tunis, Colombo şi Canton. I-am citit articolele, articole admirabil de originale, aşa cum apăreau la intervale, în coloanele revistei care-i dăduse această însărcinare.
N-am avut însă nici o legătură directă cu el, înainte de toate pentru că nu eram sigur că scrisoarea ce i-o voi trimite va putea ajunge la destinaţie. Dar, în orice caz, chiar dacă am fi reuşit să punem capăt prin scrisoare motivelor de supărare dintre noi, la ce ne-ar fi putut folosi? Împăcările dintre doi oameni pe care-i desparte o distanţă de opt mii de mile geografice nu sunt niciodată mulţumitoare. Am aşteptat până în ziua când am aflat că s-a întors la Londra şi atunci i-am trimis o scrisoare. La trei zile după aceea, era la noi la masă.
— Ceea ce văd e foarte bine, declară el. E admirabil! Îşi roti ochii în largul camerei şi dintr-o privire rapidă îşi notă tot ce putea fi văzut —
mobilierul, cărţile, Catherina, eu —, pe urmă ochii lui vii şi lucitori se opriră
asupra mea: E bine, seamănă a ceva statornic şi definitiv.
— O, să sperăm că nu va fi tocmai atât de definitiv, răspunsei eu şi mă
uitai în partea unde era Catherina.
— Te invidiez, continuă el, pentru că ai reuşit să pui mâna pe ceva statornic, ceva solid şi absolut, e impresionant. Dragostea de familie, căsătoria, este în realitate un fapt cât se poate de apropiat de absolut, şi singurul de care suntem capabili. Afară de asta, are cu atât mai multă
valoare pentru un om care a vânturat lumea, cum am făcut eu. Lumea asta îi dovedeşte că nimic în viaţă nu poate avea importanţă, decât cel mult în raport cu altceva. Binele, răul, justiţia, civilizaţia, cruzimea, frumuseţea. Îţi închipui că semnificaţia acestor cuvinte o cunoşti. Probabil o şi cunoşti cu adevărat, aici în Kensington. Dar ar trebui să te duci în India sau China.
Acolo nu mai ştii nimic. La început ţi se pare neplăcut, dar pe urmă constaţi că este impresionant şi începi să-ţi trăieşti viaţa mai larg şi mai variat.
Tocmai din motivul acesta simţi nevoia de ceva statornic şi definitiv, un fel de absolut care să nu fie numai imaginar ci să-şi găsească aplicare şi în viaţa reală. Aici este cazul să intervină dragostea şi viaţa de familie. Fără să
mai ţii seama de Dumnezeu, de moarte, de nemurirea sufletului şi toate celelalte. Când trăieşti singur într-o bojdeucă, mulţumit de tine, toate acestea ţi se par absurde şi de prisos. Nu apreciezi nici cel puţin mulţumirea în care trăieşti. Dar ia să încerci să te multiplici călătorind, o călătorie dă
peste cap toate vechile convingeri certe pe care le-ai avut, toate prejudecăţile şi felul obişnuit de gândire, abia atunci începi să-ţi dai seama de mul-
ţumirea casnică, să apreciezi realitatea şi importanţa stabilităţii.
Vorbea cu toată înflăcărarea pasiunii lui cunoscute. Ochii lui aveau aceeaşi lucire înfrigurată, aproape supranaturală. Obrazul lui care, ultima dată când îl văzusem, fusese neted şi palid, acum era brăzdat de creţuri şi ars de soare. Arăta mai matur, mai învârtoşat şi mai puternic decât înainte de asta.
— Da, te pizmuiesc, repetă el.
— Atunci de ce nu te căsătoreşti şi dumneata? întrebă Catherina.
Kingham începu să râdă.
— Adevărat, de ce nu mă căsătoresc... Întreabă-l mai bine pe Dick. Cred că el mă cunoaşte destul de bine, ca să-ţi poată răspunde singur.
— Nu dragul meu, răspunde-i tu.
— Ar fi un caz de cruzime faţă de animale, răspunse el clătinând enigmatic din cap, şi începu să vorbească despre altceva.
— Te invidiez, declară el din nou, ceva mai târziu în aceeaşi seară, după
ce Catherina se dusese să se culce şi noi rămăseserăm singuri. Te invidiez.
Dar tu nu eşti omul care să merite ceea ce are. Tu nu ţi-ai câştigat dreptul la o viaţă familială în mod absolut, cum mi l-am câştigat eu. Eu mi-am dat seama în mod intim şi personal de fluxul, de interdependenţa şi de relativitatea lucrurilor; prin urmare eu cunosc şi apreciez semnificaţia şi valoarea stabilităţii. Tu însă — tu eşti tot atât de casnic pe cât eşti de moral; tu eşti un om moral şi domestic din fire, în mod inconştient şi instinctiv, fără
să fi cunoscut şi contrariul acestor situaţii, ca astfel să poţi aprecia semnificaţia acestei atitudini — exact ca o albină lucrătoare sau ca o căpăţână de varză care creşte pentru că n-are încotro.
Am început să râd:
— Ştii că-mi place felul în care vorbeşti despre flux şi relativitate, când în fond tu eşti antiteza constantă şi neschimbată a acestor situaţii. Acelaşi Kingham care era şi altădată. Tu eşti stabilitatea în mişcare. Absolutul în carne şi oase. Cunosc şi eu destul de bine aceste adevăruri primordiale, care ţie, de pildă, îţi sunt atât de dragi.
— Asta însă nu înseamnă câtuşi de puţin că n-ar fi adevăruri, ripostă el râzând, dar în acelaşi timp cam plictisit de cuvintele mele. Dar afară de asta eu m-am schimbat. Părerile mele s-au schimbat din toate punctele de vedere. Un om cu bun simţ ar fi peste putinţă să facă un drum în jurul lumii şi să se întoarcă acasă cu aceeaşi concepţie despre viaţă cu care a plecat.
— Da, dar se poate întoarce cu acelaşi temperament, acelaşi fel de a simţi şi cu acelaşi fel instinctiv de a reacţiona.
Kingham îşi trecu mâinile prin păr şi începu din nou să râdă şiret:
— Da, presupun că asta se poate, admise el cu părere de rău.
Cuvintele pe care i le spusesem erau destul de întemeiate. La câteva zile după reluarea vechii noastre intimităţi, am constatat că amicul meu Kingham mai păstra şi astăzi vechiul lui cult pentru "scene" şi că aprecia, ca şi mai înainte, luxul unei băi fierbinţi de emoţii. Într-o dimineaţă m-am po-menit că intră la mine ca o furtună, ca să-mi povestească despre o violentă
discuţie pe care o avusese în seara precedentă cu un student oarecare — mi se pare conlocutorul său fusese şi puţin ameţit de băutură — care-i spunea (cu profundă perspicacitate, amănunt pe care trebuie să-l admit, ţinând seama de starea în care se găsea) că el, Kingham, este sau lipsit de sinceritate sau un isteric.