— Partea cea mai îngrozitoare este tocmai amănuntul că omul acesta ar putea să aibă dreptate, conchise el după ce termină de povestit. Probabil că
eu sunt nesincer, şi începu să alerge de colo până colo prin cameră. Din când în când îşi scotea o mână din buzunar şi începea să facă gesturi sau şi-o trecea prin păr. Probabil că eu nu sunt decât un mic farsor, continuă el, un negustor de vorbe goale, un palavragiu. (Se vedea cât de colo că suferă
din cauză că se sfâşie pe sine însuşi în felul acesta, dar suferinţa îi făcea plăcere). Oare simt eu adânc adevărul cuvintelor pe care le afirm sau mă
înşel pe mine însumi, prefăcându-mă că aceste lucruri despre care discut m-ar interesa cu adevărat? continuă el. Toată atitudinea mea să nu fie altceva decât simplă minciună? (Operaţia aceasta de autodisecţie continua la infinit).
Studentul cel ameţit de băutură diagnosticase că boala de care suferă
el este lipsă de sinceritate sau isterie. Aveam acum posibilitatea să-l scap pe Kingham de groaza care-l chinuia, din cauza afirmaţiei că este lipsit de sinceritate, spunându-i că, după toate probabilităţile, alternativa a doua din afirmaţiile studentului ar fi mult mai corectă. Dar mă îndoiam de efectul pe care l-ar putea avea asupra, lui acest fel de consolare şi afară de asta nici nu eram dispus, să încep să mă cert cu el. Tocmai de aceea am tăcut.
Pe Kingham nu l-am prezentat lui Grace, căci ştiind dinainte că el nutrea o violentă şi veche aversiune faţă de Rodney, mă temeam ca nu cumva, cu toate admonestările mele preliminare (sau poate tocmai din cauza asta, să dau ocazie la crearea unei situaţii insuportabile), să înceapă, de faţă cu Grace, o violentă recriminare împotriva amantului ei. Ar fi fost un risc la care nu merita să mă expun. Afară de asta îmi închipuiam că ar fi peste putinţă să se poată suporta unul pe altul. Eram în relaţii strânse cu amândoi, dar căutam, cum am zice, să-i păstrez în compartimentele etanşe ale intimităţii noastre, pentru ca să nu poată ajunge în contact unul cu altul. Într-o seară când m-am întors acasă la masă, Catherina m-a primit cu o veste neaşteptată:
— Rodney s-a făcut vinovat de infidelităţi, declară ea. Biata Grace a venit la mine la ceai. Se preface că nu o supără deloc — că suportă această
situaţie cu indiferenţă şi cu veselie, deci cât se poate de modern. Şi totuşi am putut constata că este îngrozitor de consternată.
— Şi cine este fericita succesoare? întrebai eu.
— Doamna Melila.
— Deci încă o treaptă urcată pe scara socială, zisei eu. Mă gândeam la smaraldele, la perlele enorme care adăugau strălucirea lor la impunătoarea frumuseţe iudaică a doamnei Melila. Nu va trece mult şi-şi va face intrarea triumfală în societatea baronilor şi a nobilimii.
— Ce porc! declară Catherina indignată. Îmi pare grozav de rău de biata Grace.
— Dacă ar fi să judeci în conformitate cu teoria ta, ea nu-l iubeşte cu adevărat.
— Nu, ea nu-l iubeşte, răspunse Catherina. Nu-l iubeşte cu adevărat dar îşi închipuie că este îndrăgostită de el. Îşi va închipui cu atât mai mult, mai ales acum, când el o părăseşte. Afară de asta şi-a făcut atâtea planuri în legătură cu Rodney, aşa că acestea se vor spulbera toate dintr-o dată. Ea s-a dedicat trup şi suflet lui Rodney şi teoriilor rodneyste. Legătura pe care a avut-o cu Rodney dădea existenţei ei un fel de consistenţă. Înţelegi acum care este situaţia?
— Înţeleg perfect.
Îmi adusei aminte de zilele când Grace se vedea pe sine în rolul unui critic muzical şi de cruzimea cu care eu asasinasem această viziune a ei, cu gluma pe care am făcut-o la adresa pianistului care cânta din Rahmaninov.
Astăzi însă fusese asasinat un vis mult mai important, o viziune pe care ea o alintase pe ascuns în intimitatea sufletului ei.
După cum spunea Catherina, îşi da toată silinţa să considere această
decepţie dintr-un punct de vedere cât se poate mai „modern". La câteva zile după aceea am întâlnit-o la una din seratele lui Rodney; fuma ţigară după
ţigară şi bea pahar după pahar de vin alb, în timp ce continua să vorbească
şi mai deşucheat decât o auzisem înainte de asta. Rochia ei dintr-o ţesătură
de brocart de argint era strânsă pe trup şi în aşa fel făcută încât îţi făcea impresia că femeia care o poartă este mai mult goală decât îmbrăcată.
Obosită din cauza nesomnului, ochii ei erau înconjuraţi de cearcăne negre, întocmai ca atunci când ar fi fost învineţiţi de lovituri. Ochii ei împreună cu roşul artificial de pe obraji şi de pe buze, îţi făceau impresia că sunt cu pleoapele anume fardate pentru ca să accentueze strălucirea privirilor şi să-ţi sugereze provocator oboseala voluptăţii şi a nopţilor de veghe lubrică.
Avea foarte mult succes şi admiratorii ei păreau mai numeroşi decât altădată. Flirta cu neruşinare cu fiecare dintre ei. Chiar în timp ce vorbea cu mine, îşi închipuia că e nevoie să-mi arunce din când în când câte o privire languroasă şi să se plece spre mine, ca şi câmd ar fi căutat să-şi abandoneze toată fiinţa dorinţelor mele fizice. Uitându-mă la ea, puteam distinge destul de limpede sub aşternutul de fard, trăsăturile fetiţei simpatice, dar urâţele, de altădată; în aceste clipe mi se părea că este mai impresionantă decât de obicei.
Rodney se aşezase la masă, ca să-şi facă obişnuitele desene „dintr-o trăsătură".
— Ce-aţi vrea să vă desenez? întrebă el.
— Desenează-ne pe Jupiter, înconjurat de toate amantele lui, strigă
doamna Grace, care părea că a început să se ameţească. Europa şi Leda, Semele şi Danae, continuă ea bătând din palme la fiecare nume pe care-l pronunţa, Junona şi Clio, Dio şi Scio, Phipheo şi Auleo.
Gluma nu mi se păru tocmai strălucită. Dar cum cea mai mare parte dintre invitaţii lui Rodney băuseră mai mult decât ar fi trebuit şi se simţeau mai mult sau mai puţin ameţiţi de succesul seratei, începură cu toţii să râdă
din toată inima. Doamna Grace râdea şi ea, pe un ton aproape isteric. Îi trebui un timp destul de lung ca să se poată stăpâni.
Rodney, care nu se pregătise pentru a improviza un desen cu amantele lui Jupiter, inventă un pretext pentru a putea refuza cererea şi sfârşi prin a desena pe doamna Eddy2 urmărită de un Satyr.
Ştiindu-se părăsită de Rodney, doamna Grace îşi da toată silinţa să
pară că ea l-a părăsit. Rolul de libertină capricioasă i se părea mult mai în armonie cu concepţia rodneyană despre eternul feminin şi în acelaşi timp mai puţin umilitor decât cel de victimă. Flirta deci cu toată lumea în mod provocator şi de faţă cu toţi. Îmi închipui că în primele zile ale acestei deznădejdi ar fi fost în stare să primească avansurile oricărui bărbat cât de puţin prezentabil. De pildă Masterman sau ziaristul Gane sau Levitsky — cu siguranţă unul dintre aceştia trei, îmi ziceam eu, va veni foarte curând la rând să se bucure de fericirea lui Rodney, judecând după ceea ce am văzut în timpul seratei acesteia.
A doua zi după serată Grace a venit din nou la Catherina şi i-a adus un mic puf de pudră. În schinb i-a cerut, fără să-şi exprime această cerere în cuvinte destul de limpezi, să o consoleze, să o sfătuiască şi înainte de orice să o aprobe. În timpul unei crize şi sub îndemnul momentului, Grace era în stare să devină de o impulsivitate îndrăzneaţă şi cu totul lipsită de cumpăt, dar după ce mai sta şi se gândea, când se întâmpla să pună la cale un plan studiat în toate amănuntele, începea să se teamă şi-i era frică să nu rămână