singură şi să trebuiască să-şi asume răspunderea. Îi plăcea să ştie dinainte că rolul pe care-l joacă se bucură de aprobarea anticipată a unui bun judecător în materie, în care ar fi putut să aibă încredere. Puful de pudră era un fel de ispită şi un argument. Un argument în favoarea eternului feminin, cu tot ce poate implica această noţiune, un mijloc pentru a câştiga simpatia celui în judecata căruia se încredea, un apel la simpatia lui, pentru a aproba sentimentele şi atitudinea ei. Grace încercase să-i expună situaţia:
— Marea greşeală pe care o fac oamenii este că se lasă robiţi de o pornire, întocmai ca paiaţele acelea de la cinematograf care răstoarnă
găleata cu cauciuc lichid şi pe urmă calcă în el. Din principiu eu nu vreau să
comit astfel de greşeli. Părerea mea este că nu trebuie să ai inimă, ci să cauţi să te distrezi cât mai mult, fără să te gândeşti la altceva. Nimic nu merită
să-ţi faci sânge rău.
— Îţi închipui că cineva ar fi în stare să se distreze cu adevărat, numai din cauză că nu-şi face sânge rău şi că primeşte totul cu indiferenţă? întrebă
Catherina. Vreau să zic că te-ai putea distra cu adevărat. Că te-ai putea simţi fericită, dacă-mi dai voie să întrebuinţez acest cuvânt demodat. S-ar putea poate, ca dumneata să te simţi fericită?
2 O americană care a fondat Asociaţia „Credinţa Creştină".
Catherina se gândea la Levitski, la Gane şi la Masterman.
Grace nu răspunse nimic; probabil tot la ei se gândea şi ea. Pe urmă
făcu un efort:
— Da, răspunse ea cu un fel de veselie forţată. Cred că da, evident că se poate.
În după amiaza aceea eu fusesem la Queen's Hall. După terminarea concertului, la ieşire am dat cu ochii de Kingham în mijlocul valului de lume şi l-am oprit.
— Haide cu mine, să iei un ceai tardiv şi să rămâi şi la masă.
— De acord, răspunse el.
Ne-am urcat într-un autobuz şi ne-am îndreptat spre apus. Soarele tocmai coborâse dincolo de zare. În faţa noastră, la poala cerului se vedeau trâmbe de nori negri şi portocalii, dar pe deasupra lor se întindea un aşternut de un verde opalin, limpede şi nemişcat, ridicându-se până în Zenit. O bucată de drum îl făcurăm fără să ne spunem nimic, urmărind agonia unei noi zile din viaţa noastră.
— E admirabil, zise Kingham într-un târziu, indicându-mi seninul acestui apus cu un gest al mâinii lui frumoase şi expresive. Un spectacol fără pereche pentru oamenii de afaceri care sunt obosiţi de lucru. Le redă
încrederea în ei înşişi şi-i face să uite mai uşor pungăşiile pe care le-au comis în timpul zilei şi toate matrapazlâcurile pe care le întrebuinţează în beneficiul lor. Un spectacol înviorător, nici nu îndrăznesc să afirm contrariul. Eu însă nu sunt un om de afaceri ostenit. Pe mine spectacolul acesta mă umple pur şi simplu de scârbă.
— Ei, haide, nu mai vorbi, protestai eu.
Kingham însă nu vru să mă asculte.
— Nu vreau să mi se bage cu sila pe gât versurile Elegiei lui Gray.
Senzaţia mea de acum este ceva identic cu ce exprimă Le Mariage du Ciel et de l'Enfer, sau Zarathustra sau Chants de Maldoror.
— Uite ce, zisei eu pe un ton cât se poate de blând. Ar fi mai bine să faci acest drum în interiorul autobuzului, nu pe imperială, ca să nu mai trebuiască să te uiţi la apusul soarelui.
— Eşti un dobitoc, răspunse el cu dispreţ.
Când am ajuns, Grace nu plecase încă, ci sta în faţa măsuţei de ceai împreună cu Catherina. Constatarea aceasta mă nemulţumea, dar n-aveam ce face. Îl prezentai pe Kingham şi, fără să-mi dau seama, îmi asumai pentru a doua oară rolul de Pandarus.
Informaţiile de care dispun în legătură cu istoria aventurii a doua de dragoste a lui Grace, sunt destul de bogate. Înainte de toate, am avut ocazia să urmăresc chiar eu felul în care s-a desfăşurat, în timpul unei perioade destul de importante, atât cât a ţinut aventura lor. Am aflat, de asemenea, foarte multe amănunte şi de la Kingham. Căci Kingham nu era câtuşi de puţin un amant discret. El era tot atât de puţin capabil să păstreze în taină
o astfel de legătură, pe cât de puţin era capabil să fie discret relativ la orice altă chestiune. Era obligat pur şi simplu să vorbească. Vorbind, emoţiile pe care le descria se reînnoiau şi se multiplicau, vorba crea pentru el noi emoţii
— emoţii pe care nu le-a simţit înainte, dar, în timp ce-ţi descria scenele prin care a trecut, începea să-şi închipuie că le-a trăit cu adevărat şi pe acestea.
Nu se sfia deloc să proiecteze aceste sentiments d'escalier î n sens invers şi anacronic, amestecându-le în scenele pe care le-a trăit şi să falsifice în felul acesta istoria, de dragul dramei viitoare. La amintirile despre o scenă
petrecută între el şi Grace, el adăuga şi complicaţii emoţionale, pentru ca scena următoare să pară şi mai impresionantă. Cele mai frumoase înflorituri pe care le inventa, pentru a corecta realitatea, îi treceau prin minte după ce se încălzea la vorbă. Povestea reală sau mai apropiată de realitate a celor întâmplate îmi venea de la Catherina, care o cunoştea de la Grace. În momente de criză (ori aventura aceasta de dragoste a fost chiar de la început o continuă serie de crize), Grace venea la Catherina pentru a găsi consolare şi sfat.
Aventura a început datorită unei neînţelegeri. Imediat după intrarea lui Kingham în casă, Grace, care până acum vorbise cu Catherina pe un ton cât se poate de simplu şi de firesc, adoptă neruşinata atitudine „modernă" pe care o avusese la serata despre care v-am vorbit şi începu, cu o îndrăzneală
datorată disperării, să facă apel şi să provoace atenţia şi dorinţele noului sosit. Numele lui Kingham îl cunoştea, fireşte, şi auzise tot ce se vorbea despre el. În cercul prietenilor lui Rodney toţi admiteau, deşi cu oarecare părere de rău, că este om de talent, dar îl compătimeau din cauza manierelor lui barbare.
— Este unul dintre pisălogii aceia, am auzit într-o zi pe Rodney plângându-se, care-ţi vorbeşte despre sufletul său — şi chiar despre al tău, ceea ce este aproape mult mai grav. E un tip îngrozitor, de felul celor de la
„Armata Mântuirii", şi nu m-aş mira deloc dacă într-o duminică l-aş vedea în Hyde Park, vorbind în faţa unei adunări de oameni şi spunându-le ce ar trebui să facă pentru a-şi salva sufletul în viaţa de apoi.
Văzându-l, Grace probabil îşi închipuise că ar fi cu siguranţă foarte amuzant să poată determina într-o bună zi pe acest animal sălbatic să facă
sluj în faţa ei şi să se dea tumba. (Nu se gândise însă nici un moment că s-ar putea întâmpla ca tocmai ea să fie cea care va face sluj). Kingham era o pradă care putea ispiti orice vânător-femeie. Totuşi, sunt gata să cred că ea ar fi fost în stare să se poarte tot atât de neruşinat faţă de oricare străin care i-ar fi ieşit în cale. Această atitudine provocatoare din partea ei — o atitudine care putea fi calificată drept una dintre infidelităţile cronice şi universale —
era o replică faţă de cruzimea destinului şi infidelitatea lui Rodney. Îşi pusese în gând să captureze un nou amant — la rigoare chiar mai mulţi amanţi — pentru a dovedi lui Rodney şi tuturor, dar înainte de toate ei însăşi, (asta cu siguranţă) că este o femeie „modernă" şi că dragostea pentru ea este o chestiune pe care o ia foarte uşor şi în glumă, că o consideră drept o distracţie aleasă şi, cu un cuvânt, că puţin o interesează ceea ce s-a întâmplat. La altă femeie flirtul acesta atât de făţiş ar fi fost lipsit de gust şi chiar condamnabil. Dar în firea doamnei Grace era o nuanţă de inocenţă