fundamentală, care făcea să ţi se pară cu totul inofensivă o faptă ce, după
toate regulile cunoscute, ar fi fost considerată drept condamnabilă. Autorii cărţilor de morală ar fi calificat-o drept vicioasă, când în realitate ea nu era decât cel mult patetică şi puţin caraghioasă. Manualele clasează fiecare faptă în ierarhia ei morală, iar autorii cărţilor morale judecă lumea în mod exclusiv după faptele lor. Metoda aceasta este grosolană şi fără justificare ştiinţifică. Căci în realitate există anumite caractere care au facultatea să
neutralizeze o anumită faptă josnică, alţii însă au facultatea să infecteze şi să cangreneze fapte care, în conformitate cu teoria cărţilor de morală, sunt considerate drept fapte virtuoase. Cei mai severi judecători sunt tocmai cei care au rămas atât de profund hipnotizaţi de formulele cărţilor de morală
încât nu mai sunt în stare, decât cel mult să discearnă cuvinte ca „virtute",
„viciu", „depravare", „datorie", acestora însă le scapă existenţa reală a bărbaţilor şi femeilor.
Grace, după cum am spus, dispunea de un fond de inocenţă, care făcea să ţi se pară drept prostii toate cuvintele cu care ai fi putut califica faptele ei.
Pentru oricine, afară de teoreticianul unui manual de morală, era evident că
în această împrejurare faptele nu au nici o importanţă; inocenţa ei rămânea cu desăvârşire intactă. Tocmai această inocenţă îi dădea posibilitatea să-şi exprime — cu perfectă indiferenţă şi fără prefăcută îndrăzneală — aceste sentimente scabroase, aceste expresii care sunt mai mult decât ştiinţifice şi care în cercul prietenilor lui Rodney sunt de rigueur î n timpul oricărei conversaţii. Într-o limbă străină poţi vorbi despre anumite subiecte, poţi întrebuinţa cu indiferenţă anumite cuvinte, de care în propria ta limbă te-ai simţi foarte stânjenit să vorbeşti şi nici n-ai îndrăzni să întrebuinţezi astfel de expresii. Pentru Grace toate aceste cuvinte care erau părţi autentice din vechiul limbaj englez, toate aceste subiecte, oricât de strâns ar fi fost legate de numele bărbaţilor şi femeilor cunoscute ale ţării, nu erau decât termeni străini, foarte vagi. Până şi limba universală a gesturilor de cochetărie era ceva cu totul străin pentru ea; îşi executa provocările şi insinuările cu o sinceritate care putea trece drept neruşinare, dacă şi-ar fi dat seama cu adevărat de ceea ce înseamnă procedeul ei. După ce Kingham intră în cameră, Grace îndreptă asupra lui bateriile de zâmbete şi priviri — şi începu bombardamentul de provocări. Eu însă cunoşteam pe Grace atât de bine, încât spectacolul acesta , mi se părea pur şi simplu absurd. Zâmbetele acestea, privirile languroase pe care i le arunca, tremurul pleoapelor ei, veselia provocatoare cu care căuta să-l întărâte pe Kingham, pentru a-i da atenţie, îmi făceau impresia că sunt cu totul contrarii caracterului ei, prin urmare caraghioase şi cu desăvârşire neconvingătoare. Da, neconvingătoare. Mi-ar fi fost peste putinţă să-mi închipui că ar exista cineva care să nu vadă limpede şi imediat ceea ce este Grace în realitate. Era oare posibil ca Kingham să nu-şi dea seama, tot atât de limpede ca şi mine, că spiritual şi după înfăţişare ea nu este altceva decât o fetiţă simpatică, una care-şi dă toată silinţa — fără prea mare succes, mai ales în rolul acesta —
să treacă drept o persoană matură şi serioasă?
Mi se părea imposibil de crezut. Era cert însă că prietenul meu Kingham se lăsase prins. El o considera drept ceea ce părea că este în acest moment — o femeie care, cu un gest de aristocratică îndrăzneală, aleargă
după distracţii sterpe, după plăceri şi emoţii şi care trepidează din cauza for-
ţei reţinute. Faţă de sirena primejdioasă, cum i se părea lui, Kingham reacţiona cu emoţie complicată în parte de dispreţ plin de revoltă şi în parte de curiozitate amoroasă. În principiu Kingham era împotriva aşa ziselor femmes fatales de profesie, a sirenelor, a vampirilor — împotriva tuturor femeilor care consideră dragostea şi subjugarea bărbaţilor drept principala preocupare a vieţii lor. El considera drept un ultragiu ca bărbaţi, demni de respect şi de folos, să poată cădea pe neaşteptate în ghearele acestor fiinţe primejdioase şi iresponsabile. Faptul că el însuşi se considera în mod constant o victimă a lor accentua şi mai mult indignarea lui morală.
Tinereţea, vitalitatea, personalitatea robustă, viciul făţiş şi neînfrânat aveau asupra lui o putere de atracţie irezistibilă. Uneori i se întâmpla să cadă
victimă celor mai vulgari posesori ai acestor însuşiri caracteristice.
Presimţea că ceea ce face este nedemn de el, că este o umilinţă (şi totuşi, cine ştie, poate pentru Kingham tocmai această nouă senzaţie de umilinţă
reprezenta o atracţie), destul că el devenea victima fără posibilitate de scăpare. Rezista, dar niciodată această rezistenţă a lui nu era suficient de categorică (căci la urma urmei o rezistenţă categorică i-ar fi stricat toată
plăcerea). Rezista, capitula şi era învins şi supus. Dar trebuie să admit că
dragostea lui, oricât ar fi fost de abjectă la începutul capitulării, era în general o răzbunare prin ea însăşi. Se întâmpla ca de multe ori Kingham să
sufere, dar îşi dădea toată silinţa să pricinuiască şi el o suferinţă, tot atât de mare ca cea în care se zbătea. Şi în timp ce el, cel puţin parţial, se bucura spiritual de această suferinţă, oricât de acută şi de sinceră ar fi fost ea, călăul, pe care-l tortura şi el la rândul său, se întâmpla să fie de cele mai multe ori câte o tânără femeie destul de normală care nu era deloc obişnuită
cu plăcerile ce le poate da suferinţa. Din această luptă el ieşea întotdeauna învingător, dar cu toate acestea continua să se considere pe sine drept victimă şi în consecinţă într-o stare de indignare morală cronică.
Această primă întâlnire îl convinse pe Kingham că Grace era tocmai femeia care încerca să-l determine (fără să mai ţinem seama că ea încerca să
se convingă şi pe sine), să creadă că ea este o femeie vampir. Ca multă lume slabă de caracter şi lipsită de încredere în sine, Grace era adeseori extrem de îndrăzneaţă. Fiind în general un temperament pasiv şi gata de consimţire, uneori i se întâmpla să se hazardeze nebuneşte în cele mai extravagante aventuri — nu datorită cine ştie cărui principiu de atitudine, ci (tocmai din cauză că ea nu ştia limpede ce înseamnă să ai o atitudine), din cauză că-i lipsea simţul responsabilităţii şi era incapabilă să-şi dea seama de natura irevocabilă a faptelor ei. Îşi închipuia că poate face orice, fără nici o răspundere şi fără să se compromită şi, neavând sentimentul intim al răspunderii, se apuca să facă o serie de fapte care — detaşate de ea şi devenite o parte din vastul mecanism al lumii — o târau, uneori de voie, altă
dată de nevoie, dar găsind-o întotdeauna sincer mirată, spre situaţii cu totul neaşteptate. Datorită acestui impuls fără răspundere a caracterului ei incapabil de a lua hotărâri cumpănite (adăugat la fatala ei aptitudine de a se vedea jucând un rol care la prima vedere i se părea atrăgător), deveni la un moment dat propagandistă în serviciul partidului socialist, în timpul alegerilor municipale; altă dată fumătoare ocazională de opiu în sordida şi primejdioasa speluncă din apropierea Docurilor de Mărfuri, pe care o frecventa şi Tim Masterman, apoi amazoană — deşi se temea grozav să se apropie de cai — în timpul unei vânători, tot aşa altă dată, spre marea ei părere de rău, — dar pretinzând cu condamnabilă uşurinţă că ea nu ştie ce este pudoarea, aşa că nu mai putuse da înapoi — devenise model pentru unul din nudurile lui Levitski. Iar dacă acuma se atârna de gâtul lui Kingham (întocmai cum cu câteva seri în urmă se atârnase de gâtul lui Masterman, al lui Gane şi al lui Levitski) o făcea tot din lipsa simţului de responsabilitate, fără să ţină seama de consecinţele ce le-ar putea avea fapta ei şi fără să bănuiască cel puţin că această faptă ar putea avea şi consecinţe.