poată ajunge la timp şi să-i plătească această masă. Gândul acestei chel-tuieli îl făcea să sufere. Suferinţa aceasta pentru ea, suferinţa unei dureri meschine, pe care nu o putea mărturisi nimănui şi nici nu-şi închipuia că
s-ar putea aştepta la compătimirea cuiva, nici cel puţin la a lui proprie, era ultimul argument pentru care-şi închipuia că Grace este o femeie diabolică.
— Nu există scăpare, adăugă el încruntat, în timp ce-şi punea pălăria pe cap şi se pregătea de plecare. Pe obrazul lui se vedea întipărită o expresie de adevărată ferocitate. Nici un mijloc de scăpare, repetă el şi, întorcându-mi spatele, plecă.
— Biata Grace, gândii eu, după ce închisei uşa în urma lui şi mă
întorsei în cabinetul meu. Ca şi pentru Kingham, nici pentru ea nu exista nici un mijloc de scăpare. Pe Kingham îl cunoşteam, prin urmare toată
simpatia mea era concentrată asupra lui Grace.
Am constatat ulterior că avusesem toată dreptatea în privinţa obiectului simpatiei mele. Căci dacă s-a întâmplat vreodată ca cineva să
aibă şi să merite simpatie, atunci acest cineva a fost biata Grace, în timpul lunilor acelora chinuitoare din anul 1922. Se îndrăgosti de Kingham; se îndrăgosti — deşi se dădea pentru a treia oară unui bărbat — pentru prima dată în viaţă se îndrăgosti dureros, disperat şi nebuneşte. Plănuise o nouă
ediţie a aventurii pe care o avusese cu Rodney. Ceva care să nu fie decât o plăcută trecere de vreme, cu şampanie, sandvişuri şi conversaţii uşor înduioşate, în timpul pauzelor, un impresionant schimb de scrisori în stil dix-huitieme siecle, serate şi escapade vesele. Aceasta fusese de fapt aventura ei cu Rodney. Trebuie să recunosc că în dragostea de felul acesta el era un virtuos, un om încântător. Grace îşi închipuise că va continua exact în felul acesta şi cu succesorul lui Rodney. Poate chiar ar fi reuşit, dacă
succesorul ar fi fost Levitski, sau Masterman, sau Gane. Dar succesorul era amicul meu Kingham. Alegerea pe care o făcu se dovedi fatală, dar cu toate acestea, cele mai grave consecinţe ale ei ar fi putut să fie evitate, dacă nu se întâmpla să se îndrăgostească de el. Dacă nu l-ar fi iubit, ar fi putut să-l părăsească, imediat ce situaţia devenea insuportabilă pentru ea. Dar îl iubea şi, iubindu-l, însemna că este cu totul la discreţia lui.
King'ham declarase că nu este nici un mijloc de scăpare; ori dacă
acesta era adevărul, atunci în cazul lui acesta se explică datorită impulsului perversităţii de a se supune din când în când emoţiilor puternice, necesităţii de a se umili şi a vedea pe alţii umilindu-se, de a suferi şi a face pe alţii să
sufere. Ceea ce iubea Kingham era pasiunea însăşi şi nicidecum femeia care era cauza sau justificarea acestei pasiuni. Aceste orgii ocazionale de pasiune îi erau necesare, întocmai cum este necesar abuzul periodic de alcool pentru un dipsoman. După ce-şi acorda un anumit timp de consimţire, necesitatea fizică era satisfăcută şi se simţea capabil să se despartă de amanta la care nu ţinuse decât ca la un mijloc care-i stimula emoţiile şi nicidecum pentru ea însăşi. Kingham îşi putea satisface dorinţa, căci ea nu era decât un apetit, care putea fi domolit, dacă-i dădeai frâu liber. Dar, dorinţa lui Grace era una dintre dorinţele acelea nebuneşti care nu pot fi liniştite decât datorită unei minuni. Ea dorea, nici mai mult nici mai puţin, decât unirea desăvârşită cu o altă fiinţă, pe care să o cunoască pe de-a întregul şi care să nu aibă faţă de ea nici un secret. Ori o astfel de dorinţă nu poate fi satisfăcută decât atunci când se întâlnesc două iubiri egale, două temperamente minate de aceeaşi dorinţă de a se încrede şi a se da în întregime unul altuia. În cazul ei însă nu putea fi vorba despre o astfel de întâlnire.
Kingham avea obiceiul să spună cunoştinţelor lui — mai curând sau mai târziu — ce părere are despre ele, un obicei care era întotdeauna neplăcut. Procedeul acesta îl numea „limpezirea atmosferei". Dar în realitate procedeul lui nu limpezea niciodată nimic, dimpotrivă, contribuia la întunecarea şi tulburarea ei, aşa că provoca tunete din senin. Evident, Kingham nu ar fi fost de acord să admită aşa ceva, dar de fapt intenţia lui iniţială era tocmai să provoace această furtună. Cerul senin îl plictisea şi din cauza asta prefera furtuna. Dar, de fiecare dată când reuşea să provoace o furtună, manifesta o sinceră mirare, văzând că oamenii sunt incapabili să
suporte adevărul, oricât ar fi el de întemeiat şi de folositor pentru ei. Când vedea că vechii lui prieteni erau jigniţi de felul brutal de a vorbi, fără nici un înconjur, el îi acuza tocmai din cauză că se considerau jigniţi. Numai foarte puţine din dragostele şi prieteniile lui Kingham au fost în stare să
supravieţuiască efectelor sincerităţii lui. Aventura cu Grace face parte dintre aceste puţine excepţii pe care le-am putut constata.
Chiar de la început Kingham a găsit cu cale să „limpezească „atmosfera". La prima lor întâlnire în casa mea, el a fost destul de nepoliticos. Ceva mai târziu a început să devină un fel de Timon atenianul. Voluptatea lui Grace, filosofia ei epicuriană despre viaţă, lipsa ei de consideraţie,
„concupiscenţa ei diabolică" erau punctele caracteristice despre care îi spusese indignat ce părere are şi această părere şi-o exprimă cu toată
pasiunea concentrată de care era capabil. A doua zi după dejunul lor la Saho l-am întâlnit la Queen's Hall.
— I-am spus ce părere am despre ea, declară el.
— Şi ce a zis de părerea pe care o ai despre ea? întrebai eu.
Kingham încruntă din sprâncene:
— Mi s-a părut mai mult mulţumită decât supărată, răspunse el. Iată
forţa diabolică a acestor femei. Se mândresc pur şi simplu cu însuşirile de care ar trebui să le fie ruşine. Acest amănunt le face inaccesibile pentru orice faptă decentă. Inaccesibile şi prin urmare absolut lipsite de omenie şi de conştiinţă.
— Tu eşti un sentimental incorigibil, declarai eu în bătaie de joc.
După ce-i spusei — de altfel pe un ton destul de blând — ce părere am despre el, Kingham se ridică pe picioarele dinapoi, întocmai ca un cal pe care l-ai înţepat cu pintenii. Sinceritatea altora îl durea tot atât de mult cât îi durea şi pe alţii sinceritatea lui, poate chiar mai mult. Cu singura diferenţă
că lui îi făcea plăcere să fie jignit.
— Ce prostii! începu el indignat.
Riposta aceasta dură cam tot atât cât pauza dintre punctele programului şi fu acoperită numai de sunetele asurzitoare ale uverturii din Maeştrii Cântăreţi. Care erau senzaţiile lui în timpul cât aşteptau încastrate în mijlocul acestei tăceri? Simţeam, o adevărată plăcere să mă pot gândi la acest amănunt. Variate, violente, stăruitoare şi adâncindu-se tot mai mult în mijlocul unor complicaţii din care nu se mai puteau descurca — nu erau oare ele tocmai antiteza spirituală a acestei muzici pe care o ascultam noi acum?
După ce tumultul wagnerian se linişti, Kingham îşi continuă protestele.
— Mi s-a părut destul de mulţumită.
Aceasta fusese, după părerea lui Kingham, reacţia lui Grace faţă de adevărurile pe care i le spusese. După ce mă mai gândii puţin, ajunsei la concluzia aproape sigură că constatarea făcută de el este justă. Deoarece Grace se vedea şi astăzi pe sine evoluând în atmosfera rodneyană — ca o femeie „modernă" şi „dix-huitième siecle" (pare foarte ciudat cât de uşor pot fi schimbate între ele aceste două noţiuni) şi ceea ce-şi imagina Rodney că