este „eternul feminin". Evident, nu se putea decât să fie mullţumită, văzând că amicul meu Kingham o consideră drept ceea ce pretinde ea că este — şi nu numai că o considera şi o accepta ca fiind ceea ce-şi închipuise ea însăşi, dar îi mai adăuga şi calificativul „diabolic" la cele pe care în modestia ei după
cât putea să-şi dea seama acum, — modestia aceasta fusese exagerată — şi le atribuise singură. Acuzaţiile lui Kingham le considerase drept complimente, şi zâmbise cu neprefăcută plăcere când îi pomenise despre cruzimea ei de vampir, când îi reproşase concupiscenţa ei diabolică, faţă de sufletul chinuit de spaimă şi trupul stăpânit de consimţire al victimelor ei. În societatea lui Rodney temperamentul era în aceeaşi măsură de rigueur ca trena şi penele de struţ la o recepţie de la Curte. Grace se credea pe sine un temperament prodigios, dar avea nevoie ca această viziune despre ea însăşi să-i fie confirmată de un martor ocular. Adevărurile crude pe care i le servise Kingham îi confirmaseră părerea corectă pe care şi-o formulase. Cu cât Kingham devenea mai insultător, cu atât se simţea mai mulţumită şi ţinea la el mai mult. Vedea că el o lua în serios drept o femeie frivolă şi că o apreciază
aşa cum merită. Aprecierea aceasta îi întărea încrederea în ea însăşi şi sub ploaia anatemei lui îşi putea juca rolul cu mai multă graţie şi cu artă mai desăvârşită. Atitudinea lui Grace, care-i asculta cu impertinentă mulţumire cuvintele cu care el îşi închipuise că o va răni, îl scotea pe Kingham din minţi. Se repezi deci la ea cu îndoită violenţă, cu cât devenea el mai violent, cu atât mai vaporos de senină devenea eterna, moderna ei feminitate dixhuitieme siecle.
În timpul acesta, pe nesimţite şi aproape fără să-şi dea seama, Grace se îndrăgosti de el.
L-am cunoscut pe Kingham în relaţiile lui cu mulţi bărbaţi şi femei. Dar nici pentru unul n-a fost un individ cu desăvârşire indiferent. Fie că-l detestau — în viaţa mea n-am văzut un om care să aibă duşmani mai mulţi şi mai înrăiţi decât el — fie că-l iubeau. (Aş mai putea adăuga că mulţi dintre cei care l-au iubit au început mai târziu să-l urască). Când încerc să-mi analizez propriile mele sentimente faţă de el, ajung la concluzia că dintr-un anumit punct de vedere am fost şi eu îndrăgostit de el. Căci altfel cum s-ar putea ca eu care-l cunoşteam atât de bine şi ştiam cât de nesuferit este, şi cum în general era de fapt, să-l pot totuşi suporta, fără să ţină seama de defectele lui? Şi ce mă determina să uit întotdeauna certurile pe care le aveam împreună? De ce nu l-am dat dracului — întru cât mă privea pe mine
— căci mi se oferiseră destule ocazii? Sau, cel puţin, de ce n-am primit cu mulţumire înstrăinarea dintre noi, care a intervenit după discuţia cea mai violentă pe care am avut-o împreună — discuţia iscată din cauza bietului Herbert —, împăcându-mă cu gândul că această despărţire a noastră să se prelungească la infinit şi să devină permanentă? Singura explicaţie este că
exact ca toţi ceilalţi care nu-l condamnau, şi eu nutream un fel de dragoste pentru Kingham. Pentru mine omul acesta era important, avea o profundă
semnificaţie şi-mi era necesar. În prezenţa lui simţeam că fiinţa mea începe să ia dimensiuni mai impunătoare. Simţeam, dacă-mi este permis să
întrebuinţez această expresie, un fel de flux în mine, în lungul canalelor sterpe şi înecate de nisip ale fiinţei mele, simţeam cum începe, cu totul pe neaşteptate, să gâlgâie viaţa binefăcătoare. Pentru mine Kingham avea efectul lunii care atrage apele fluxului şi acesta şi le revarsă în canalele de irigaţie ale deşertului.
Toţi cei care ne sunt simpatici exercită mai mult sau mai puţin efectul lunii asupra noastră, atrăgând fluxurile vieţii, pentru a fertiliza ceea ce în-tr-un mediu antipatic fusese arid şi deşert. Sunt însă anumiţi indivizi care, datorită apropierii lor, pun în mişcare un flux mult mai puternic şi pentru un număr mult mai mare de suflete decât ar fi în stare un bărbat sau o femeie de toate zilele. Kingham făcea parte dintre aceste fiinţe excepţionale.
Pentru cei cărora le era simpatic, el era o persoană mult mai simpatică decât oricare dintre cele mai plăcute cunoştinţe ale lor. În jurul omului acestuia parcă ar fi pâlpâit o lumină de viaţă şi de strălucire. Era în stare să te farmece, chiar atunci când îţi spunea lucruri cu care nu erai de acord sau făcea fapte pe care nu le aprobai. Până şi duşmanii lui admiteau existenţa şi puterea farmecului său excepţional. Catherina, care propriu-zis nu-i era duşmancă, dar care dezaproba profund felul lui de viaţă şi de gândire, trebuia să admită că, de fiecare dată când voia şi îşi da silinţa, reuşea să-i amuţească, cel puţin pentru moment, toate prejudecăţile şi să o determine, ca atât timp cât este în faţa ei să i se pară simpatic. La început Grace se apropiase de el fără nici un fel de prejudecată — cel mult cu prejudecata părerii moştenite de la Rodney că el este un sălbatic, dar în fond sălbaticii sunt mai curând atrăgători decât respingători. Ea era o femeie pe care o puteai sugestiona şi se lăsa foarte uşor influenţată de cei care aveau o personalitate mai puternică şi mai definită decât a ei. Nu era deci de mirare că sucombase în faţa farmecului său, aşa că de la prima vedere i se păru simpatic şi pe urmă se îndrăgosti de el ca o nebună.
Totuşi trebui să mai treacă puţin timp până când Grace putu să-şi dea seama că s-a îndrăgostit de el. În primele zile ale intimităţii lor, ea era prea preocupată de rolul femeii moderne pe care-l juca, pentru a-şi da seama că a căzut victimă unei emoţii atât de puţin rodneyene. Dragostea, sentimentul în forma lui reală şi lipsită de cumpăt, nu se armoniza cu rolul pe care avea de gând să-l joace. Îi trebuia o zguduitură neaşteptată şi bruscă, pentru a o face să uite în mod instantaneu că ea este „modernă" şi „feminină", în accepţiunea rodneyană a acestor cuvinte, şi pentru ca să devină — ce anume? Eram gata să afirm: „ea însăşi". Dar se poate oare afirma că ai devenit „tu însuţi", când în realitate ai fost transfigurat sau dureros de desfigurat de dragoste? Cât timp cineva este îndrăgostit nu se poate să fie „el însuşi" sau, dacă vreţi să prezentaţi situaţia mai romantic, inversând-o, atunci nimeni nu poate fi cu adevărat „el însuşi", câtă vreme este îndrăgostit. Ceea ce este pe de-a întregul cam aceeaşi situaţie. Deosebirea dintre Grace îndrăgostită şi Grace vindecată de această pasiune pare cu atât mai mare cu cât ea reprezintă deosebirea dintre „eternul feminin" în concepţia rodneyană şi o femeie — şi între o femeie kinghamizată aşa cum era ea astăzi. Căci chiar îndrăgostită fiind Grace continua să se vadă pe sine jucându-şi rolul, după concepţia amantului ei. Rodneyanismul ei dispăru, pentru ca să facă loc kinghamismului. Nu se mai vedea pe sine în rolul tinerei aristocrate moderne, ci ca pe o încarnaţie „pasională" primitivă
(pasional, era calificativul favorit al lui Kingham) a idealului conceput de noul ei amant.
Intimitatea dintre ei dura de mai bine de o lună când Grace începu să-şi dea seama de natura adevărată a sentimentelor ei. Atenţiile lui Kingham faţă
de ea continuau fără întrerupere. Acuzaţiile lui de diabolism făcuseră loc apelurilor de a-i deveni amantă. Grace considera aceste acuzaţii drept complimente şi la acestea îi răspundea la întâmplare, cu toate nebuniile ce-i treceau tocmai atunci prin minte. Răspunsurile ei fără nici o legătură, pe care i le da cu indiferenţă şi pe care Rodney le-ar fi considerat drept expresia ultimă a spiritului modern, pentru Kingham era ultima expresie de diabolism.