Doua sau trei gratii

— Seamănă cu Nerone, când cânta din liră, în timp ce Roma cădea pradă flăcărilor, îmi spunea el într-o zi.

Roma era el însuşi — centru al universului — încins de flăcări. În timp ce îl alinta, Grace se uita la el cum arde şi trăncănea prostii, până când el se prefăcea în scrum. Dar mai mult decât atât, ea nici nu dorea să-i stingă

flăcările. Cu toată „concupiscenţa diabolică" ce i-o atribuise Kingham, în timpul primelor cinci sau şase săptămâni, ea refuză categoric să devină

amanta lui. Reuşise să-l captiveze pe Kingham, ori asta îi era suficient pentru a-i reda încrederea în ea însăşi şi a reface acea fantastică imagine în care se vedea pe sine drept o sirenă modernă căreia nimic nu i se împotriveşte şi care în mod trecător fusese distrusă, datorită infidelităţii lui Rodney. Dacă i-ar fi căzut imediat în braţe, probabil ar fi făcut un gest care se armoniza cu imaginea ei dix-huitième, dar pudoarea ei înnăscută o împiedică să procedeze în mod consecvent.

Refuzul ei de a capitula imediat fu un nou motiv pentru Kingham de a o considera diabolică, în conformitate cu teoria lui, ea îşi impunea, această

stăpânire de sine numai pentru a-l scoate din minţi. Un gust pervers pentru cruzime se adăugă la lista acuzaţiilor împotriva ei. Grace păru încântată de această blândă acuzaţie pe care i-o făcea.

Până acum atacurile lui Kingham împotriva ei i se păruseră mai mult distractive decât dureroase şi mai mult complimente decât insulte. Se mai simţea încă apărată de armura ei de indiferenţă. Constatarea că este îndrăgostită de el îi smulse foarte curând această armură şi spiritul ei rămas fără apărare deveni din ce în ce mai susceptibil faţă de asalturile pe care Kingham le da împotriva lui.

Momentul critic, evenimentul apocaliptic se desfăşură chiar în apartamentul lui Kingham. Era în timpul unei după-amiezi grele de zăduf, de la începutul verii. Cerul era înnourat şi la sosirea lui Grace furtuna se simţea apropiindu-se din depărtări. Îmbrăcase — după cum am aflat de la Catherina, căreia i-a povestit întâmplările din după-amiaza aceea — pentru prima dată o rochie complet nouă de la Paris. Rochia era de culoare cenuşie, la gât în două tonuri, subtil armonizate şi aproape discordante, de roşu care se repeta la mâneci şi la clinii fustei. Mi se pare că creatorul rochiei era Poiret, şi era foarte modernă şi chiar extravagant de elegantă. Cu un cuvânt, era o rochie anume creată pentru amanta lui Rodney.

Grace, care în această rochie era perfect conştientă de ea însăşi, simţi ulterior destul de dureros incongruitatea situaţiei ei. Asta cu atât mai mult cu cât, în clipa când intrase se simţea foarte mulţumită de rochia ei. Se gândea că este o rochie foarte reuşită şi că lumea care a văzut-o pe stradă ar fi peste putinţă să nu-şi dea seama cât este de elegantă şi de originală.

Tocmai se întreba ce efect va face rochia ei asupra lui Kingham. Spera şi credea că-i va plăcea.

În felul lui, Kingham era tot atât de bun cunoscător în materie de îmbrăcăminte ca şi Rodney. Evident, nu avea ochiul sigur şi aproape profesional al lui Rodney în ceea ce priveşte stilul, linia şi eleganţa unei toalete. Rodney era un mare croitor manqué. Creatorul îmbrăcămintei la modă se putea distinge în fiecare tablou al lui, era un om care-şi greşise cariera. Felul lui Kingham de a se uita la îmbrăcăminte era cu totul altul. El avea viziunea moralistului, nu a croitorului. Pentru el hainele erau simboluri, expresia vizibilă a stărilor sufleteşti. Astfel, eleganţa impresionantă şi uşor excentrică a lui Grace, lui i se păru simbolul expresiv al diaboliismului ei. Rochia ei o consideră drept o eflorescenţă a spiritului.

Toaletele ei făceau parte din ea însăşi şi ea era direct şi complet responsabilă

pentru ele. Nici prin minte nu i-ar fi trecut că această responsabilitate ar putea fi trecută în parte şi asupra croitorilor, a cusătoreselor şi a prietenelor care-i dădeau sfaturi în materie de îmbrăcăminte. Dintr-o singură privire îşi dădu seama de felul în care era îmbrăcată.

— Ai îmbrăcat o rochie nouă, zise el pe un ton acuzator.

— Îţi place? întrebă ea.

— Nu, răspunse Kingham.

— De ce?

— De ce? repetă el. De, probabil din cauză că este atât de expresivă şi pentru că-ţi vine diabolic de bine.

— Eu îmi închipuiam că acesta va fi un motiv mai mult ca să-ţi placă.

— Da, fără îndoială ar fi, răspunse Kingham, ar fi în cazul când eu te-aş

putea privi cum aş privi un simplu spectacol, dacă m-aş uita la dumneata ca la ceva indiferent, dacă te-aş privi ca ceva ce trebuie văzut şi nimic altceva, cum ar fi de pildă un tablou. Dar dumneata nu-mi eşti indiferentă şi acest amănunt dumneata îl ştii şi vrei să mă torturezi anume. Cum se poate să-mi ceri să-mi placă ceva ce te face să fii diabolic de ispititoare şi astfel să-mi agraveze şi mai mult supliciul?

Se uita la ea cu priviri pline de ferocitate. Grace nu putea să suporte aceste priviri, nici să înfrunte focul ochilor lui strălucitori, întunecaţi şi expresivi, decât datorită unui efort. S-a apropiat de ea şi i-a pus amândouă

mâinile pe umeri.

— Astăzi, a declarat el, vei deveni amanta mea.

Grace a clătinat din cap şi i-a răspuns cu un zâmbet capricios şi etern feminin.

— Da, vei deveni, repetă el şi mâinile i se încleştară şi mai strâns pe umerii ei.

— Nu, nu voi deveni, răspunse Grace şi începu să respire şuierător, căci mâinile lui începuseră să i se înfigă în carne.

— N-auzi ce-ţi spun: vei deveni.

Se priveau unul pe altul de aproape, ca doi duşmani. Inima lui Grace bătea cu violenţă.

„— La un moment dat mi-am închipuit că mă va sugruma", îi spunea ea Catherinei. Dar s-a ţinut bine şi a ieşit învingătoare.

Kingham şi-a retras mâinile de pe umerii ei şi s-a depărtat de ea. A traversat camera până de cealaltă parte şi, sprijinindu-se de canatul ferestrei, s-a uitat afară spre cerul cenuşiu, fără să spună nimic.

Grace s-a aşezat mulţumită şi uşurată pe canapea. Cu o mişcare provocatoare şi plină de seducţie, care de altfel se pierdu fără folos, deoarece Kingham sta indiferent, întors cu spatele spre ea, îşi ridică picioarele pe canapea şi le ascunse sub rochie. Îşi deschise poşeta şi scoase tabachera din care luă o ţigară şi o aprinse — toate aceste gesturi le făcea cu indiferenţă

calculată. Încerca să-şi liniştească nervii, pentru a putea suporta un nou atac — îşi liniştea nervii şi probabil se gândea să-l supere cu indiferenţa atitudinii pe care o luase, după ce se va întoarce din nou spre ea.

Se aştepta ca scena violenţelor de adineauri să se repete, o dată cu invectivele obişnuite de până acum. Nu era însă pregătită să reziste noului fel de atac pe care de astă dată Kingham îl dezlănţui împotriva emoţiilor ei.

Când, în sfârşit, Kingham se întoarse şi se apropie de ea, — terminase mai bine de jumătate ţigara, înainte de a întrerupe această lungă tăcere — îl văzu că plânge.

Kingham, după cum v-am spus, nu era deloc un comediant. Tot ce spunea că simte simţea cu adevărat şi sunt sigur că sentimentele lui erau sincere. Dar era o fire prea uşor simţitoare şi-i plăcea foarte mult să simtă.

Într-o situaţie unde altul în locul lui ar fi căutat să se stăpânească, Kingham îşi dădea frâu liber emoţiilor sau şi le dezlănţuia mult mai violent şi mai îndelung. N-avea nevoie să facă apel nici la trucurile dervişilor, nici la dansuri, nici la ţipete, nici la sunetul tobelor, pentru a putea trece la o astfel de situaţie. Acest proces se desfăşura în interiorul lui, datorită unei concentrări intense a voinţei asupra obiectului care reprezenta ura sau dragostea lui şi din care pentru el rezulta suferinţă sau plăcere. Se gândea la dragostele sau supărările lui, căutând să le atribuie o importanţă mult mai mare decât aveau cu adevărat, se gândea evocându-şi în minte viziuni corespunzătoare despre el însuşi — de nepermis extaz, când suferea chinuit de dorinţă, de scene de jigniri, umilinţe, revolte şi ură, când era supărat pe cineva, despre viaţa lui mizerabilă, când încerca să se compătimească pe sine însuşi — ca despre o fiinţă pe care nimeni n-o iubeşte şi care trăieşte în singurătate, uitată de toată lumea şi chiar trăgând să moară...