O practică îndelungată îi dădea posibilitatea de a exterioriza aceste emoţii, de a se menţine neîntrerupt în continuă fierbere şi pentru vreme îndelungată. În timpul scurt al celor câteva săptămâni cât îi făcuse curte, reuşi să se sugestioneze că interesul lui faţă de Grace este cea mai violentă
pasiune şi că suferă îngrozitor din cauza refuzului ei — refuzul ei diabolic şi sadic — de a deveni amanta lui. De această suferinţă el se bucura dureros şi profund. Orgia îşi păstra toată savoarea şi el nu simţea deloc că ar fi ajuns la saturaţie.
Lacrimile lui de, acum erau rezultatul unui sentiment neaşteptat şi copleşitor de compătimire faţă de sine însuşi care urmă imediat după
erupţia lui de violenţe. Îşi dădu seama că violenţele lui sunt fără efect, ar fi fost absurd să-şi închipuie că, brutalizând-o, bătând-o sau strângând-o de gât, va fi în stare s-o determine să-l accepte. Prin urmare făcu apel la deznădejde. El era un izolat, un dezmoştenit, nimeni nu se interesa de el, calităţile lui sufleteşti se iroseau în josnicie inutilă — preţioasele şi măreţele lui calităţi sufleteşti — şi pentru el nu era nici o scăpare, deoarece nebunia aceasta era mai tare decât el. Era pierdut, cu desăvârşire pierdut.
Stând aşa în cadrul ferestrei, se gândi adânc la nenorocirile lui, până
când situaţia i se păru că a devenit insuportabilă. Ochii i se umplură de lacrimi. Se simţea ca un copil, ca un copil care nu mai poate rezista şi se lăsă
pradă deznădejdii şi durerii lui.
De pe obrazul lui se şterse orice urmă de animaţie şi chipul îi deveni ca masca unui mort, o mască a durerii. Cu barba lui roşcată şi obrazul palid şi delicat, semăna cu chipul chinuit al unui Christ mont sau în agonie, din zguduitoarele tablouri ale şcolii flamande.
Obrazul omului care se întoarse acum spre Grace Peddley era obrazul unui Christ mort. Acest obraz de Christ mort fusese abia adineauri obrazul unui Lucifer care ardea de viaţă şi de patimă şi fusese primejdios de ameninţător şi de frumos, dar se ferise din calea ei. Ochii care luciseră atât de vii erau acum aproape închişi şi împrumutau obrazului o expresie asemănătoare orbirii, iar dintre pleoapele pe jumătate închise scăpau încet şiroaiele lacrimilor.
La început obrazul acesta chinuit de suferinţă o miră şi o înspăimântă.
Pe urmă spaima fu înlocuită imediat de milă pentru chipul acesta fără viaţă
şi totuşi chinuit, în lungul căruia vedea scurgându-se lacrimile. Până acum nu i se întâmplase încă să vadă un bărbat plângând. Se simţi cutremurată
de milă şi aducându-şi aminte că situaţia aceasta a fost provocată de ea simţi în acelaşi timp dorinţa irezistibilă de a se pocăi, de a se umili şi de a-i da o compensaţie. În acelaşi timp simţi o emoţie mult mai puternică, o emoţie care reprezenta mila şi pocăinţa în acelaşi timp, şi căreia aceste două
sentimente îşi datorau strania lor intensitate. Aceasta era presimţirea că
pentru ea, în toată lumea aceasta, singur Kingham este bărbatul care poate avea importanţă. Emoţia aceasta era iubirea.
Fără să zică nimic, Kingham traversă camera şi se apropie de canapeaua pe care sta Grace, cu ţigara fumegând între degete, pe jumătate întinsă şi încremenită de mirare, ca o statuie a modernismului, apoi, aşezându-şi capul pe genunchii ei, continuă să plângă cu sughiţuri.
Vraja care o imobilizase pe Grace se destrămă. Se plecă spre el şi începu să-l mângâie pe creştetul capului. Gestul acesta îi aduse aminte de ţigara pe jumătate fumată, o aruncă în focul din cămin. Degetele începură
să-i alunece în lungul cefei, pe gât, pe urechi şi spre obrajii care i se îngropaseră în poală.
— Iubitule, murmură ea, iubitul meu! Nu plânge. E îngrozitor să te văd plângând.
Pe urmă începu să plângă şi ea. Rămaseră multă vreme în starea aceasta, Kingham îngenunchiat şi cu obrazul sprijinit de genunchii ei, ea plecată asupra lui, cu o mână mângâindu-l pe creştet şi plângând împreună.
Gândurile şi simţămintele noastre sunt într-o strânsă interdependenţă.
De fapt, ele nu sunt despărţite şi atât de deosebite unele de altele decât prin felul de a ne exprima, dar nu şi în realitate. Unii oameni sunt mult mai buni matematicieni atunci când sunt îndrăgostiţi decât atunci când nu sunt. Dar, în orice caz, emoţia dragostei condiţionează funcţiunea intelectului. Cu atât mai puternic influenţează celelalte emoţii, cum ar fi mila, curajul, ruşinea, teama de ridicol, emoţii pe care le însufleţeşte sau le diminuează, după cum e cazul. S-ar putea admite, ca regulă generală, că senzaţia unei puternice emoţii ne predispune în mod automat să simţim şi alte emoţii, oricât ar fi ele de nepotrivite cu emoţia iniţială. Astfel, bucuria ne poate predispune la milă
şi ruşinea la revoltă. Revolta şi părerile de rău ne pot predispune la plăcerile senzuale. Certurile violente se termină de multe ori cu actul dragostei şi de multe ori se încing orgii în imediata apropiere a mormintelor proaspăt deschise — orgii care, pentru un spectator indiferent, ar putea să pară
deplasate, dar care în realitate de cele mai multe ori trebuie atribuite mai curând lipsei cinice de sentiment decât existenţei lui supraabundente.
Mâhnirea crează o senzaţie de singurătate şi trezeşte în sufletul celor care o simt dorinţa de a fi consolaţi. În acelaşi timp, punându-şi toată
personalitatea în comoţie, sufletul celui care suferă este extrem de susceptibil faţă de influenţele voluptăţii şi extrem de nepregătit, în starea aceasta de dezorganizare, pentru a putea fi supus obişnuitei stăpâniri de sine, astfel că, dacă apare consolatorul aşteptat, se întâmplă de multe ori (în cazul când condiţiile sexuale şi de vârstă sunt favorabile) ca simpatia să se transforme nu numai în dragoste simplă, ci chiar într-o dorinţă care se cere imediat satisfăcută. O astfel de transformare se întâmplă şi de astă dată.
Lacrimile făcură loc sărutărilor care deveniră din ce în ce mai puţin tragice, mângâierilor şi îmbrăţişărilor. După acestea urmară languroase şi extatice tăceri, intermitente.
— Te iubesc, te iubesc, murmura Grace care rămase aproape înspăimântată de violenţa noilor ei emoţii, de intensitatea noilor şi sfâşietoarelor senzaţii, pe care le exprimau aceste vechi şi atât de des întrebuinţate cuvinte. — Te iubesc!
Iar Kingham o sărută şi pentru moment se lăsă pradă fericirii, fără
rezervă sau comentariu interior, fără nici o umbră a gândurilor ce încep să te neliniştească după ce faptul este consumat şi care transformă prezentul în istorie — chiar în timpul cât el continuă să se desfăşoare şi care — criticând, apreciind, judecând şi condamnând — îi răpeşte toată savoarea actualităţii.
Se simţea fericită, fără nici un fel de rezervă.
Veni şi clipa când trebuiră să se despartă.
— Trebuie să plec, zise Grace, şi oftă.
Dar Grace care plecă era cu totul altă femeie decât Grace cea care venise cu două ceasuri în urmă. Era o Grace plină de sentimentul veneraţiei şi al adoraţiei, o Grace umilită din cauza dragostei, o Grace pentru care dorinţa de a fi modernă, grande dame, dix-huitième siècle şi intelectual la modă, încetase cu totul de a mai avea importanţă. Aranjându-şi părul în faţa oglinzii, rămase mirată de incongruitatea şi genul ţipător şi deplasat al rochiei cu care era îmbrăcată. Înţelegea că dragostea ei pentru Kingham este ceva vast şi important, ceva cu adevărat sfânt, alături de dragostea aceasta, rochia ei cea nouă i se părea un costum de clown pe care l-ai îmbrăcat ca să