intri într-o biserică. Ziua următoare îmbrăcă o rochie veche, pre-rodneyană, de muselină albă, cu picăţele negre, care nu era nici ţipătoare nici modernă
şi nici excentrică. Îşi îmbrăcase sufletul, propriu-zis, pentru a fi în armonie'
cu situaţia.
Dar Kimgham — care în timpul ceasurilor ce se scurseseră de la întâlnirea lor, avusese destulă vreme ca să otrăvească plăcerea amintirilor din ajun, cu tot veninul gândurilor ulterioare, descoperise o semnificaţie subtilă şi îngrozitoare pentru toate gesturile care în realitate erau inocente şi simple — o primi ca şi când nu şi-ar fi schimbat nici rochia nici felul de a gândi ci ar fi fost tot femeia al cărei rol ea îl juca de săptămâni întregi.
— Ia te uită, zise el deschizându-i uşa de la intrare, constat că nu-ţi ajunge ce a fost ieri.
Grace, care se aştepta să fie primită cu blânda şi adorabila duioşie din ajun, rămase dureros impresionată de brutalitatea cuvintelor lui, de răceala şi amărăciunea pe care o simţea în tonul cu care-i vorbea.
— Nu-mi ajunge, ce? întrebă ea şi privirile ochilor ei care străluceau triumfători se tulburară de spaimă, zâmbetul cu care apăruse în faţa lui se şterse, imediat ce intră în cameră. Se uită la el speriată. Ce nu-mi ajunge?
Kingham începu să râdă violent, jignitor şi fără veselie şi cu un gest al mâinii îi arătă canapeaua. Concupiscenţa diabolică a lui Grace — acesta era principalul gând care-l preocupa, din clipa când o văzuse ultima dată.
În primul moment Grace nu fu în stare să înţeleagă ce vrea să spună.
Acest aspect neaşteptat al dragostei lor se deosebea atât de mult de ceea ce-şi închipuise ea, încât nu putea câtuşi de puţin bănui că el ar fi astăzi fondul pe care se brodează gândurile lui Kingham. Apoi cu totul pe neaşteptate începu să i se limpezească în minte semnificaţia cuvintelor lui.
Sângele îi sări în obraji.
— Kingham! protestă ea. (Kingham era exact unul dintre oamenii aceia cărora toată lumea li se adresează cu numele de familie. Restul nu reprezintă decât două iniţiale: J.G. Eu n-am ştiut niciodată ce fel de nume reprezintă. Cred că John George. Dar asta nu are nici o importanţă. El a fost întotdeauna Kingham, pur şi simplu). Kingham! Cum se poate să
întrebuinţezi astfel de cuvinte?
— Cum se poate? repetă el în bătaie de joc. Mă mir şi eu cum de nu-mi pun o frunză de viţă pe gură, cum fac de fapt toţi oamenii cumsecade care nu vorbesc niciodată despre viciile lor. Poţi face tot ce pofteşti, dar nu vorbi niciodată despre ceea ce faci, asta se numeşte să fii om cumsecade şi respectabil. Dar, doamne sfinte, continuă el cu aceeaşi violenţă, eu îmi închipuiam că dumneata eşti mai presus de respectabilitate, întocmai cum eşti mai presus de bine şi de rău — sau mai prejos, după cum e cazul.
Grace, care venise convinsă că o va primi cu o sărutare şi cu vorbe bune, se depărta încet de el şi, după ce traversă camera, se aşeză pe canapea şi începu să plângă.
O clipă mai târziu Kingham se repezi la ea şi, cuprinzând-o în braţe, începu să-i sărute urmele lacrimilor de pe obraz. Nu scoase nici o vorbă, dar sărutările lui deveneau din ce în ce mai pasionate. La început ea întoarse capul, dar pe urmă se lăsă în voia lui. Pentru un timp se simţi fericită. Uită
cuvintele grele pe care i le spusese sau chiar dacă îşi mai aducea aminte de ele, le considera drept cuvinte pe care le proferase în timpul unui vis chinuitor — din greşeală, mai bine zis, nu cu intenţie şi nici în mod serios.
Începuse să se simtă aproape complet liniştită, când Kingham sări în picioare, se desprinse cu brutalitate din îmbrăţişarea ei şi începu să alerge de colo până colo prin cameră, trecându-şi mâinile prin păr.
— Ce îngrozitoare situaţie, să ştii că ai un viciu, începu el. Ceva pe care-l duci întotdeauna cu tine, dar despre care ştii că nu eşti tu însuţi. Ceva care este mai tare decât tine, ceva la care ai vrea să te împotriveşti, să-l înfrângi, dar nu eşti în stare. Un viciu, un viciu! Părea vrăjit de cuvântul acesta, parcă ar fi devenit centrul universului său. E îngrozitor! Suntem stăpâniţi de puterea demonilor, aceasta este meteahna noastră! Purtăm cu toţii în noi demonii noştri, care sunt viciile de care suferim, şi aceştia sunt mai tari decât noi. Ne îngenunchează şi ne stăpânesc, e îngrozitor. Se cutremură de dezgust. E îngrozitor să te simţi asasinat de propriile tale vicii.
Demonul care te asasinează spiritual îţi sufocă sufletul, strivindu-ţi-l cu carnea catifelată şi caldă a trupului. Demonul din mine te întrebuinţează pe dumneata ca mijloc de asasinare, iar demonul din dumneata mă întrebuinţează pe mine. Viciile noastre uneltesc împotriva noastră, aceasta este uneltire şi prin ea se pune la cale un asasinat.
Când ajunse la aceste cuvinte, Grace se simţea atât de nenorocită, cum nu se simţise încă niciodată în viaţa ei de până acum. (Şi totuşi, dacă
Rodney i-ar fi spus acelaşi lucru, dar cu totul altfel — cum ar fi de pildă
făcându-i complimente în legătură cu temperamentul ei — poate acum două
luni ar fi fost încântată de cuvintele lui).
— Bine, dar ştii că eu te iubesc, ştii, acestea fură cuvintele pe care se simţi în stare să le spună. — Ce te determină să-mi spui astfel de vorbe, când ştii?
Kingham începu să râdă.
— O, ştiu, răspunse el, ştiu chiar prea bine. Ştiu ce înţeleg femeile din categoria dumitale sub cuvântul „iubire".
— Bine, dar eu nu sunt o femeie ca... Grace ezită — „ca mine" ar fi fost o expresie lipsită de sens, deci continuă... ca acelea.
— Nu eşti o femeie aşa cum eşti? întrebă Kingham în bătaie de joc.
— Nu sunt o femeie dintre acelea care-ţi închipui dumneata, stărui Grace, luată de vârtejul cuvintelor. Nu sunt o proastă, nu sunt frivolă şi toate celelalte. Crede-mă. (Timpul lunilor petrecute cu Rodney i se părea ca un vis, dar cu toate acestea îl trăise aievea. Ori pe timpul acela era şampanie adevărată, sandvişuri şi ceva mai mult decât simple conversaţii ştiinţifice...).
În orice caz, astăzi nu sunt aşa. Sunt cu totul altfel, nu eşti în stare să
înţelegi atâta lucru? Sunt complet alta. Din cauză că eu te iubesc, te iubesc, te iubesc!
Oricare altul în locul lui s-ar fi lăsat convins, cel puţin pentru moment, i-ar fi cerut iertare, ar fi sărutat-o şi s-ar fi împăcat. Pentru Kingham însă un astfel de gest ar fi fost prea uşor şi prea banal din punct de vedere emotiv.
Rămase prin urmare impasibil.
— Ştiu, răspunse el şi în timp ce vorbea întoarse privirea ca să nu vadă
chipul ei impresionant şi plin de suferinţă, să nu-i vadă ochii cenuşii cu pupilele dilatate, care se ridicaseră spre el miraţi şi îngroziţi, privindu-l rugător şi supuşi. Tot aşa şi eu. Demonul tău mă iubeşte. Demonul meu te iubeşte.
— Nu se poate, protestă Grace cu glasul stins. De ce?...
— Te iubeşte cu violenţă şi în mod irezistibil, continuă el cu glasul ridicat, aproape ţipând. Spunând aceste cuvinte, se întoarse brusc şi se repezi la ea, aproape furios. Înţelegi ce înseamnă aşa ceva, continuă el strângând-o în braţe, în timp ce ea se zbătea fără putere, ştii ce înseamnă să