iubeşti, nu o persoană anume şi nici trupul ei, ci numai o parte dintr-însul
— din toată puterea fiinţei? Îţi dai seama ce este când demonul viciului îşi concentrează toată dorinţa asupra unui singur punct şi cu atâta inexorabilă
intensitate încât începi să nu mai vezi altceva decât o parte din ceafă, un muşchi pectoral, un genunchi, o mână? De pildă, mâna aceasta. (Îi ridică
mâna şi o apropie de obraz). Dar nici mâna aceasta în întregime, continuă el.
Numai muşchiul degetului mare, acest aşternut de carne, despărţit de restul palmei prin linia vieţii, nimic altceva decât acest aşternut moale, elastic şi rezistent.
Începu să-i sărute palma mâinii.
— Nu, te rog, lasă-mă! protestă Grace şi încearcă să-şi elibereze mâna.
Dar Kingham o ţinea strâns şi continuă să-i sărute proeminenţa muşchiului de la degetul mare, cu stăruinţă şi mereu, fără să asculte vorbele ei. Din când în când apuca între dinţi această rotunjime de carne şi o muşca, la început uşor, pe urmă din ce în ce mai tare, până când durerea devenea aproape insuportabilă şi Grace ţipa de durere, ca pe urmă să
înceapă să o sărute din nou, uşor şi înduioşat, ca şi când ar fi vrut să-i ceară
iertare pentru durerea pe care i-a pricinuit-o şi să i-o şteargă. Grace încetă
să se mai zbată şi-şi lăsă mâna în voia lui, ca să facă ce vrea cu ea. Şi încetul cu încetul acest gest nebunesc de dragoste demoniacă începu să trezească
într-însa o senzaţie de voluptate specială, mai ales în porţiunea aceasta asupra căreia era concentrat. Toată facultatea ei de a simţi plăcere părea că i se adunase în palma mâinii stângi. Până şi durerea crescândă pe care i-o pricinuiau dinţii lui, când începeau să se strângă, i se părea plăcută. Se lăsă deci în voia lui, dar în acelaşi timp începea să-şi dea seama că această plăcere ascunde ceva ruşinos şi chiar îngrozitor. Ceea ce ar fi putut să fie frumos, plăcut şi simplu, fusese transformat într-un act dureros, complicat, urât şi obscur. Kingham se putea felicita că reuşise să creeze o situaţie plină de posibilităţi emoţionale, cât se poate de promiţătoare.
Am stăruit asupra reconstituirii acestei scene, din cauză că este caracteristică şi tipică în aventura lor. În străduinţa lui de a descoperi emoţii stranii şi dureroase, Kingham era de o ingenuitate perversă, nu scăpa niciodată ocazia pentru găsirea unui pretext cu ajutorul căruia să poată
complica o problemă simplă şi să desfigureze ceea ce era natural. Marea lui posibilitate era însuşi diabolismul lui Grace. Orb cum numai Kingham era în stare să fie, faţă de tot ce-i dovedea contrariul afirmaţiilor lui, continua s-o considere pe Grace drept un vampir frivol şi un monstru de cruzime al viciului. Vampirismul şi viciul ei erau tocmai calităţile care îl atrăgeau, dacă
l-ar fi putut convinge că ea este în realitate o femeie simplă, inocentă şi copilăroasă, că „diabolica ei concupiscenţă" nu este de fapt altceva decât o nenorocită şi abjectă adoraţie pentru el, ar fi încetat imediat să se mai intereseze de ea. Rugăminţile însemnau pentru el tot atât de puţin ca şi dovezile evidente. Dacă se întâmpla ca Grace să protesteze cu prea multă
violenţă, Kingham aducea numaidecât vorba despre aventura ei cu Rodney.
Ce altceva fusese aceasta decât viciu, cât se poate de simplu şi fără
înconjur? Nu spusese ea însăşi că pe omul acesta nu l-a iubit? Înfrântă şi deznădăjduită Grace trebuia să recunoască imediat că pe atunci a fost stupidă şi frivolă, o descreierată, dar acum această situaţie s-a terminat definitiv. Totul s-a schimbat şi până şi ea este astăzi altă femeie. Din cauză
că-l iubea. La aceste afirmaţii ale ei Kingham îi răspundea cu o dizertaţie de înflăcărată elocvenţă asupra ororilor viciului, până când la urmă Grace începea să plângă.
Diabolismul ei era întotdeauna pretextul cronic şi permanent pentru astfel de scene, dar Kingham era un spirit inventiv şi găsea şi alte motive.
Constatând — căci era dotat cu un spirit acut de observaţie de câte ori prefera să nu facă pe orbul cu intenţie — cu cine are de-a face, Kingham îşi dădu imediat seama de natura vagă şi accidentală a ideilor, convingerilor, principiilor şi părerilor ei. Înţelese, de pildă, că ceea ce credea ea despre muzică nu era altceva decât expresia desfigurată şi fragmentară a părerilor mele, că părerile ei despre artă erau cele ale lui Rodney dar cu totul încurca-te, că toate convingerile ei filozofice şi literare nu sunt altceva decât ce ar fi un rac pe jumătate opărit — nisipuri călătoare — pe jumătate ale lui Rodney, pe jumătate chiar ale lui. Dându-şi seama de aceste amănunte, îşi bătea joc de ipocrizia ei intelectuală şi de snobismul ei. Găsea o mulţime de ocazii ca să o poată jigni şi umili.
Altă dată o acuză de nesinceritate şi prefăcătorie josnică, din cauză că
nu-i mărturisea lui Peddley făţiş infidelitatea comisă faţă de el.
— Nu pot să-l fac să se simtă nenorocit, fără nici un motiv, protesta Grace.
Kingham începea să râdă în bătaie de joc.
— Mult te interesează pe dumneata fericirea cuiva, şi mai ales a lui, spunea el. Adevărul este că vrei să profiţi la maxim de pe urma ambelor situaţii — de pe urma respectabilităţii, dar în acelaşi timp şi de pe urma viciului. Dar, în orice caz, fără să faci apel la sinceritate. Şi acesta este un caz cu frunza de viţă, greşit plasată, cum se întâmplă întotdeauna.
Urma apoi o scenă îngrozitoare, o serie întreagă de scene îngrozitoare, din cauză că Grace nu voia să aibă un copil cu el.
— Aceasta e singura noastră scuză, zbiera el, singurul amănunt care ar putea justifica purtarea noastră — dar dumneata nu vrei să auzi de el. Cred că asta este ceea ce se numeşte viciu, pentru plăcerea viciului? Doctrina estetică necontaminată, nu-i aşa?
Altă dată era de o solicitudine neobişnuită faţă de starea copiilor ei şi-i reproşa că este o mamă rea şi neglijentă.
— Ştii foarte bine că aceste afirmaţii sunt adevărate, spunea ea Catherinei pe un ton plin de remuşcări. E adevărat, eu nu mă ocup destul de ei. O invită pe Catherina să se ducă împreună cu ea şi cei doi copii mai mici la Grădina Zoologică, chiar a doua zi după-amiază. De deasupra capetelor micului Pat şi Mittie, în timp ce treceau printre cuştile elefanţilor şi maimuţelor, printre urşi şi papagali, Grace începu să-i povestească despre dragostea şi nenorocirile ei. Din când în când Pat sau Mittie îi întrerupeau efuziunile cu câte o întrebare.
„— Mămică, de ce înoată peştii?" sau:
„— Tu cum faci broaştele ţestoase?"
— Ştii foarte bine că pentru mine eşti o mare mângâiere, îi spunea ea Catherinei, când se despărţiră. Nu ştiu ce-aş face dacă nu te-aş avea pe dumneata.
Data viitoare când veni la noi, aduse Catherinei un mic dar, de astă
dată nu un pufuleţ de pudră, nici mănuşi, nici panglici, ci un volum de Dostoievschi: Amintiri din casa Morţilor.
— Va trebui să-l citeşti, stărui Grace. Trebuie să-l citeşti. E îngrozitor de adevărat.
Viaţa pe care o ducea Grace acum era o existenţă presărată aproape continuu de nenorociri.
Zic „aproape continuu", căci erau şi momente când Kingham părea sătul de emoţii violente, de suferinţe şi dorinţa de a face pe alţii să sufere, momente când era plin de duioşie şi de farmec. Pentru aceste clipe rare şi scurte Grace îi era extrem de recunoscătoare. Dragostea ei, pe care probabil o purtare constant brutală ar fi reuşit la urma urmelor să o zdrobească şi să
o înlăture, înflorea din nou, datorită acestor clipe de bunătate ocazională, ca să devină adoraţie pasionată. De fiecare dată spera şi era aproape convinsă