că fericirea ei va fi permanentă. Înarmată cu un volum din Aforismele Selecţionate ale lui Nitsche sau cu un Leopardi portativ, cu reproduceri după Desastres de la Guerra de Goya, venea la Catherina să-i spună cât este de fericită, de încântător şi adorabil de fericită. Aproape îi venea să creadă că
de astă dată fericirea ei va dura pentru totdeauna. Aproape, dar niciodată
nu era convinsă. De fiecare dată mai rămânea o îndoială, o teamă tainică şi dureroasă, neexprimată. Şi de fiecare dată îndoiala era justificată şi teama se dovedea că este pe deplin întemeiată. După două sau trei zile de vacanţă
ce şi le acorda după orgiile lui emoţionale — două sau trei zile de linişte şi bunătate — Kingham apărea în faţa ei rânjind, cu chipul întunecat şi cu privirile arzând de flacăra reproşurilor. Grace se uita la el şi inima începea să-i bată neregulat şi cu violenţă, spaima de ceea ce va urma o făcea aproape să leşine. Uneori izbucnea numaidecât. Altă dată — şi astfel de cazuri erau mult mai grave — o ţinea într-o chinuitoare aşteptare, care putea dura ceasuri sau chiar zile întregi, şi sta îmbufnat, adâncit într-o tăcere întunecată şi refuzând să răspundă la întrebările doamnei Grace care stăruia să-i spună ce s-a întâmplat. Dacă se întâmpla ca în astfel de împrejurări să se apropie de el şi să-l sărute sau să-l mângâie, o da cu violenţă la o parte.
Motivele pe care le invoca pentru justificarea acestor cazuri de furtună
venită din senin erau foarte variate. Una dintre perioadele fericirii lor se termină cu reproşurile pe care i le făcea din cauză că fusese prea duioasă
(prea diabolic de concupiscentă) în timpul actului lor de dragoste. Altă dată
din cauză că ea declarase — cu două zile înainte de a se decide el să-i facă
reproşuri — că-i plac eseurile critice ale lui Drayden (un specimen de ză-
păceală şi prefăcătorie fără pereche spunea el). Şi asta numai din cauză că
este la modă să admiri pe scriitorii aceştia clasici care sunt stupizi şi plictisi-tori. Simplă ipocrizie, nimic altceva. Şi aşa mai departe). Altă dată se înfurie din cauză că ea ceruse să ia o maşină până la Hampton Court. Este adevărat că ea-i propusese să plătească singură şoferul. Totuşi, când sosi momentul să plătească maşina, se simţi obligat de simpla decenţă masculină să-şi scoată portofelul. Trecu printr-o clipă chinuitoare, închipuindu-şi că ea va accepta să-i plătească această cursă. Dar se răzbună pentru clipa aceasta de spaimă, acuzând-o de extravaganţe stupide şi necumpătate.
— Oamenii care s-au născut în bogăţie, spunea el, au ceva extraordinar de grosolan, ceva care dovedeşte că sunt groşi de obraz. Auzi ce idee, să
arunci două lire pentru un simplu capriciu prostesc, când sunt sute de mii de oameni care n-au de lucru şi se zbat în sărăcie sau aproape mor de foame, cu ajutorul pe care-l primesc de la Stat.
Ce idee!
Grace — care îi propusese această excursie din cauză că Hampton Court i se părea locul cel mai romantic posibil şi pentru că i se părea adorabil să fie în doi şi să stea alături ca îndrăgostiţii pe cheiul Long Walter, în adâncitura ferestrelor, în faţa oglinzilor vechi şi cenuşii sau a triumfătoarelor pânze de Mantegna — rămase consternată când văzu că
realitatea se deosebeşte atâtde dureros de visurile pe care şi le făcuse ea. În acelaşi timp pierdea o nouă ocazie de a putea fi fericită. Nu era de mirare că
Grace arăta obosită şi suferindă. Era mai palidă decât înainte de asta şi mult mai slabă. Încadraţi în cearcănele negre pe care i le pricinuia oboseala, ochii ei păreau mai mari şi de un cenuşiu mai palid. Obrazul ei mai era şi acum un obraz de fetiţă simpatică şi urâţică — dar al unei fetiţe îngrozitor de chinuite, copleşite de nenorocire şi resemnare.
Văzând-o atât de resemnată în nenorocirea ei, Catherina începu să-şi piardă răbdarea.
— Nimeni nu trebuie să se împace cu o astfel de resemnare, protestă ea.
În orice caz, astăzi nu se mai poate admite aşa ceva. Noi' am trecut de mult de epoca Răbdătoarei Griselda.
Dar nenorocirea era că Grace nu trecuse încă dincolo de această epocă.
Iubea cu o supunere oarbă. Astfel, când Catherina stărui şi o imploră să
rupă orice legături cu Kingham, ea se mulţumi să clatine din cap.
— Bine, dar nu vezi cât eşti de nenorocită, zise Catherina.
— Nu mai e nevoie să-mi aduci aminte de asta, răspunse Grace şi lacrimile începură să-i curgă în lungul obrajilor. Crezi că eu nu-mi dau seama de situaţia în care mă găsesc?
— Atunci de ce nu-l părăseşti? Ce te mai leagă de el?
— Pentru că nu pot. Apoi, după ce plânse câteva minute, continuă pe un ton care din când în când se îneca în sughiţuri: Îmi face impresia că aş
avea un demon în mine, care mă duce împotriva voinţei mele. Un fel de demon întunecat. Începuse să vorbească în termenii lui Kingham până şi despre ea însăşi. Situaţia ei părea fără posibilitate de îndreptare.
În vara acelui an, eu şi Catherina am plecat în Italia, pe malul mării. La poala uriaşului munte de calcar ce răsare pe neaşteptate din apele Pontului, întocmai ca muntele Paradisului, şi din câmpiile Mediteranei, făceam băi de mare, ne tăvăleam şi ne bucuram de lumina dătătoare de viaţă. Aici, pe coastele acestui munte îşi avusese odinioară sediul încântătoarea Circe.
Circeus Mons — Monte Circeo, magia numelui ei se păstrase, dăinuind prin epoca romană, până în zilele noastre. În golfurile de la picioarele muntelui se găsesc ruinele rămase din vilele imperiale şi dacă faci o plimbare spre coastele din apus dai peste rămăşiţele unui port roman, în imediata apropiere a iazurilor de peşte ale lui Lucullus, care par nişte ochi larg deschişi în mijlocul câmpiei, îndreptaţi spre cer. În zori, înainte ca soarele să
poată umple toate colţurile de pâcla umedă şi tremurătoare şi de razele lui orbitoare de lumină, în zori şi tot aşa şi seara, când aerul se limpezeşte din nou şi culorile şi formele din depărtări devin vizibile, liniile unui munte apar departe, dincolo de golful albastru de la Terracina, o căciulă de munte pe care se vede o pană nemişcată de fum: Vezuviul. Într-o dimineaţă, înainte de a se lumina de ziuă, ne-am urcat pe vârful muntelui Circe şi am văzut Vezuviul spre miazăzi, pe deasupra apelor palide ale mării şi spre miazănoapte, dincolo de apele verzi ale smârcurilor, dincolo de munţii întunecaţi de chiparoşi ai Albarnilor, Sfântul Petru, uriaşul dom simbolic al universului, strălucind în fundul ceţurilor zării.
Am stat la Monte Circeo mai bine de două luni, tocmai de ajuns pentru a ne înnegri ca nişte indieni şi pentru a uita sau cel puţin pentru a nu ne mai interesa de restul lumii. Nu citeam ziare şi-i descurajasem pe toţi cei ce se interesau de noi, nerăspunzându-le la scrisorile pe care aproape nici nu le mai citeam, cu un cuvânt, trăiam viaţă de sălbatici, în lumina soarelui, pe malul unei mări cu ape calde. Prietenii şi cunoştinţele noastre ar fi putut să
moară, Anglia putea fi lovită de un război, de ciumă sau de foamete, toate cărţile, tablourile şi muzica puteau fi distruse complet şi fără nădejdea de a mai fi înlocuite — cred că aici, la Monte Circeo unde eram noi, nu ne-ar fi părut rău nici cât ne-ar fi părut după un muc de ţigară.
Dar a sosit şi timpul când în sfârşit trebui să ne întoarcem la Londra, ca să fac rost de ceva parale. Am îmbrăcat hainele de care trupurile noastre se dezobişnuiseră, ne-am strâns picioarele — care se bucuraseră un timp îndelungat de libertatea pe care le-o dădeau sandalele — în cătuşele pantofi-lor, am luat omnibusul până la Terracina şi ne-am urcat în tren.