— Ei, zic eu după ce am reuşit să ne strecurăm în cele două locuri libere ale compartimentului pe care un grup de napolitani, de impozante proporţii, îl făceau să pară foarte redus, ne întoarcem din nou spre civilizaţie.
Catherina oftă şi se uită pe fereastră spre muntele vrăjitoarei care părea că-i face semne pe deasupra câmpiei.
— Cred că putem fi scuzaţi, zise ea, când comitem o mică greşeală, închipuindu-ne că ne întoarcem în infern.
A fost o călătorie îngrozitoare. Compartimentul era supraâncărcat cu napolitanii fabulos de graşi, era cald, tunelurile urmau unul după altul şi fumul locomotivei era neobişnuit de negru şi asfixiant. Dar la nemulţumirile noastre fizice se mai adăuga şi o nelinişte morală. Câţi bani vom mai găsi la bancă, după ce vom ajunge acasă? Ce facturi ne aşteaptă pentru a fi achitate? Voi reuşi oare să-mi sfârşesc cartea despre Mozart până la Crăciun, aşa cum am făgăduit editorului? În ce stare o voi găsi pe sora mea bolnavă? Nu va trebui oare să mă duc şi pe la dentist? Ce va trebui să facem, pentru a-i împăca pe cei care ne-au scris şi nu le-am răspuns niciodată?
Strâns între napolitanii din compartiment, îmi puneam pe rând aceste întrebări. Uitându-mă la Catherina, văzui după expresia obrazului ei că este preocupată de aceleaşi probleme. Eram amândoi exact ca Adam şi Eva, după ce porţile raiului s-au închis în urma lor.
La Genova napolitanii coborâră din compartiment şi locul lor îl luară
alţi călători, de proporţii mai convenabile. Presiunea din compartiment pă-
rea că a mai cedat. Aşa că am putut ocupa două locuri unul lângă altul.
Conversaţia devenise din nou posibilă.
— M-am gândit tot drumul până acum ce s-o fi întâmplat în timpul absenţei noastre cu biata Grace. Uite ce, mi se pare că ar fi trebuit să-i scriu.
Şi se uită la mine cu o privire în care văzui un amestec de vină conştientă cu un fel de reproş.
— La urma urmelor, răspunsei eu mai mult privirii pe care mi-o adresa decât cuvintelor ei, eu nu port nici o vină că tu ai fost prea leneşă ca să-i răspunzi. Nu-i aşa?
— Dimpotrivă, răspunse Catherina, tu eşti tot atât de vinovat ca şi mine. Ar fi trebuit să-mi aduci aminte să-i scriu. Ar fi trebuit să stăruieşti. În loc de asta, tu mi-ai dat un prost exemplu şi mi-ai încurajat trândăvia.
— Cu femeile nu se poate discuta, am răspuns eu, ridicând din umeri.
— Pentru că femeile au aproape întotdeauna dreptate, ripostă
Catherina. Dar nu e vorba de asta. Chestiunea care interesează este biata Grace. Ce crezi că i s-a putut întâmpla? Şi afurisitul acela de Kingham — ce o mai fi pus la cale? Ar fi fost mai bine să-i scriu.
E adevărat că în timpul cât am stat la Monte Circeo am vorbit adeseori despre Grace şi despre Kingham. Dar acolo, sub soarele acela care anihila orice altă preocupare, în mijlocul măreţelor frumuseţi — care pentru ochii unui om de la miazănoapte par aproape ireale — ale acestui peisaj mitologic, ni se păreau atât de depărtaţi şi de lipsiţi de importanţă ca toate şi toţi care au avut vreun rol în viaţa anterioară. Grace suferea. Teoretic ştiam şi noi, dar din punct de vedere practic, ca să întrebuinţez această expresie, nu ştiam nimic — nici personal şi nici nu ne puteam da seama de această
suferinţă, datorită simpatiei. În lumina soarelui ar fi fost greu să ne gândim la altceva, afară de propria noastră mulţumire. Când expui la soare trupul unui om de la miazănoapte, sufletul dintr-însul parcă se evaporă. Clocotul vieţii fizice care se operează într-însul elimină viaţa spirituală. Trupul trebuie să se obişnuiască cu viaţa şi lumina, înainte ca sufletul să se poată
condensa din nou, în vederea unei existenţe active. Când la Monte Circeo începeam să vorbim despre Grace, noi eram o pereche de oameni ale căror trupuri expuse la soare păreau aproape lipsite de suflet. Hainele, ghetele şi îngrozitorul supliciu pe care ni-l pricinuia drumul acesta cu trenul ne daseră sufletul înapoi. Începurăm să vorbim despre Grace cu o simpatie renăscută şi făceam tot felul de deducţii în legătură cu soarta ei.
— Mi se pare că dintr-un anumit punct de vedere noi am fi răspunzători pentru ea, declară Catherina. O, cât de mulţumită aş fi acum dacă i-aş fi scris. Dar de ce oare nu mi-a scris ea?
Îi oferii o posibilitate liniştitoare:
— Probabil în timpul acesta nici n-a mai fost în contact cu Kingham, zisei eu. O fi plecat în străinătate, împreună cu Peddley şi copiii, cum face de obicei. La sosirea noastră acasă poate vom constata că totul s-a terminat.
— Cine ştie, răspunse Catherina...
Ne fu dat să aflăm adevărul, sau cel puţin o parte din acest adevăr, mult mai curând decât ne-am fi gândit. Primul om pe care-l văzui pe peronul gării, când trenul se opri la Modena, fu John Peddley.
Se oprise pe platforma peronului, la vreo doisprezece metri depărtare şi examina cu ochii, care-i alergau în toate părţile, chipurile călătorilor care coborau din tren. Privirile lui erau pătrunzătoare, repezi şi sigure. Putea ţine locul unui poliţist postat aici la frontieră, pentru a împiedica evadarea unui criminal. Presimţeai că nici un pungaş, nici un escroc cu înfăţişare de gentilom, oricât de şiret ar fi fost, n-ar fi putut nădăjdui să scape neobservat de ochii acestui vânător căruia nu-i putea scăpa nimic. Gândul acesta şi convingerea că orice încercare ar fi inutilă îmi domoli imediat primul îndemn de a o rupe la fugă — cu intenţia de a ieşi din gară, de a pleca oriunde — de a mă ascunde în vagonul de bagaje, în cabina de toaletă sau sub vreo canapea. Ar fi fost inutil, deoarece cauza mea era în orice caz pierdută. Nu exista nici o scăpare. Mai curând sau mai târziu, indiferent de ceea ce voi face acum imediat, tot va trebui să mă prezint la oficiul vamal, iar aici va pune mâna pe mine în mod inexorabil. Mersul trenului indica o oprire de două ceasuri şi jumătate.
— Va trebui să trecem şi prin asta, suflai eu Catherinei, în timp ce îi ajutam să coboare scara vagonului.
Se uită în partea unde mă uitam eu şi dădu cu ochii de primejdia ce ne ameninţa.
— Doamne, fie-ţi milă de noi, oftă ea pe un ton de pietate cu totul neobişnuită. Pe urmă adăugă: probabil asta înseamnă că e şi Grace cu el.
Mă duc să-l întreb.
— Mai bine vezi-ţi de treabă, intervenii eu, cu gândul că poate totuşi vom reuşi să ne strecurăm pe lângă el, fără să ne bage de seamă. Te rog, mai bine renunţă.
În clipa aceasta însă Peddley se întoarse spre noi şi ne văzu imediat.
Obrazul lui larg şi ars de soare se lumină de plăcere, se repezi într-un suflet spre noi.
Cele două ceasuri şi jumătate, petrecute la Modena în tovărăşia lui John Peddley, îmi confirmă un fapt foarte ciudat, despre care până acuma n-avusesem cunoştinţă decât în mod vag şi neprecis: anume că omul se poate interesa profund şi cu toată simpatia de sentimentele persoanelor ale căror gânduri şi păreri — cu un cuvânt toate produsele lor intelectuale — ne sunt absolut indiferente sau chiar ne plictisesc şi ni se par respingătoare.
Citim autobiografia lui Alfieri şi amintirile lui Benjamin Robert Haydon şi le citim chiar cu interes plin de pasiune. Dar tragediile prin care a trecut Alfieri şi descrierile istorice pe care ni le face Haydon, toate problemele care pentru oamenii aceştia erau un fel de justificare a pretenţiei lor de a atrage atenţia lumii, au încetat să existe în realitate, din punctul nostru de vedere. Din punct de vedere intelectual şi artistic aceşti oameni sunt mai mult decât morţi pe jumătate. Din punct de vedere emotiv însă ei continuă să trăiască.
Mutandis mutandis, era aceeaşi situaţie şi cu John Peddley. Până acum eu nu-l cunoscusem decât în calitate de povestitor al unor fapte şi exponent al diverselor teorii — cu un cuvânt îl cunoscusem ca intelect şi ca unul dintre cei mai puţin interesanţi indivizi care au existat vreodată. Nu l-am cunoscut decât în rolul, aşa zicând, de conferenţiar public şi neostenit în salonul de fumat al cluburilor şi la mesele de restaurant. Niciodată n-am avut ocazia să arunc o privire cât de fugară asupra vieţii lui intime. Nu era ceva de mirare, căci după cum v-am spus mai înainte, de obicei şi atunci când situaţia se desfăşura în mod normal, Peddley n-avea o viaţă mai intimă