— Nimic, declară Peddley.
Îmi închipui cam ce putea fi scrisoarea lui Peddley, o scrisoare plină de frazele răsuflate care se întrebuinţează cu atâta regularitate în faţa tribunalelor de divorţ sau în faţa judecătorilor care fac cercetările, când se întâmplă ca cineva să se arunce sub roţile trenului, în cazuri de dragoste neîmpărtăşită. Cuvinte banale, reci şi fără semnificaţie, care nu exprimă
nimic. Fără îndoială, avocaţii au dictat de multe ori astfel de scrisori clientelei dornice de a obţine reintegrarea în drepturile conjugale, rezumate succint şi convenabil, negru pe alb, pentru a le supune judecătorului care la rândul lui le va atribui valoarea de drept. Vechi şi răsuflate fraze cărora numai simpatia cititorului le mai poate infuza o viaţă limitată — toate aceste fraze trebuise de astă dată să le formuleze nu în calitate de avocat ci în propriul lui interes.
Bănuiam că Grace a arătat această scrisoare şi lui Kingham şi parcă
auzeam comentariile pline de ferocitate pe care le-a făcut el. O analiză
judicioasă a stilului poate reduce la banal şi absurd aproape orice scrisoare de dragoste. Kingham probabil făcuse această analiză cu toată cruzimea şi cu o plăcere infernală. Probabil, cu ironiile, reuşise s-o facă pe Grace să se abată de la primul ei impuls, aşa că nu răspunsese la scrisoarea soţului ei.
Dar nu mă îndoiam deloc că la suprafaţa conştiinţei ei mai persista încă
sentimentul de milă faţă de John Peddley şi remuşcarea pentru ceea ce făcuse. În acelaşi timp eram convins că Kingham găsise mijlocul pentru a încuraja la început aceste sentimente, ca pe urmă să o poată lua în bătaie de joc. Situaţia complica în mod agreabil relaţiile dintre ei şi contribuia ca pentru Grace dragostea faţă de el să fie mai dureroasă decât oricând.
Peddley întrerupse tăcerea subliniată de ţârâitul ploii şi în acelaşi timp şi gândurile mele, spunând:
— Dacă situaţia este serioasă şi ea va continua să nu răspundă la scrisorile mele, ce se va întâmpla atunci?
— Ar fi peste putinţă să continue în felul acesta, declarai eu, cu convingerea care izvora din faptul că eu cunoşteam caracterul lui Kingham.
Mai curând sau mai târziu ar fi peste putinţă ca omul acesta să nu facă ceva ce nu poate să-i fie trecut cu vederea, chiar de cea mai docilă amantă
imaginabilă. Poţi fi sigur că nu va continua.
— Bine ar fi să fie aşa, răspunse Peddley cu îndoială: el nu-l cunoştea pe Kingham ci numai pe Grace — dar nici pe ea nu o cunoştea îndeajuns.
Mi-e peste putinţă să-mi dau seama ce are de gând să facă. Totul mi s-a părut atât de neaşteptat din partea lui Grace. Nu mi-aş fi închipuit niciodată... I se întâmpla pentru prima dată să-şi dea seama că n-o cunoaşte deloc pe femeia cu care s-a căsătorit. Conştiinţa acestei ignorante era unul dintre elementele deznădejdii lui. — Dar dacă se va întâmpla să fie serios, continuă el după un timp de tăcere, stăruind cu încăpăţânare asupra celei mai grave dintre posibilităţi, ce voi face eu în cazul acesta? O voi lăsa să
plece aşa, fără nici un fel de luptă? Să-i redau libertatea, pentru ca să se poată bucura în mod permanent şi respectabil de fericirea pe care i-o poate da tovărăşia cu bărbatul acesta? (Evocându-mi în minte viziunea unui Kingham ducând viaţă casnică, îmi veni să râd). Cred că pentru ea acesta ar fi gestul cel mai frumos la care s-ar aştepta. Dar de ce să fac un gest urât faţă
de mine însumi?
În mijlocul ciocănelii picăturilor de ploaie şi în prezenţa fantomatică a munţilor oblojiţi de neguri, continuarăm această conversaţie fără folos. La urmă de tot îl sfătuii să nu întreprindă deocamdată nimic. Să aştepte până
ce va vedea ce-i vor aduce zilele, săptămânile sau lunile viitoare. Aceasta era singura tactică sănătoasă.
Când intrarăm din nou în restaurantul gării Peddley era mult mai vesel decât atunci când îl părăsisem. Nu-i oferisem, propriu-zis, nici un fel de consolare utilă şi nici nu inventasem nici un fel de soluţionare magică a problemei, dar numai faptul că putuse vorbi cu cineva şi că eu îl ascultasem cu bunăvoinţă fusese pentru el un fel de uşurare şi de mângâiere. Aşa că
începu să-şi frece mâinile mulţumit, în timp ce se aşeza la masă, alături de Catherina.
— Ei doamnă Wilkes, zise el pe un ton de cordialitate profesională, caracteristică preoţilor, medicilor, avocaţilor şi tuturor acelora care sunt obligaţi să vorbească mult şi adeseori cu oameni pe care nu-i cunosc, da doamnă Wilkes, îmi face impresia că amândoi v-am neglijat în mod ruşinos cu absenţa noastră. Mi se pare că nu vei putea niciodată să mă ierţi pentru că ţi-am răpit soţul în felul acesta, atât de ruşinos. Şi aşa mai departe.
Nu mult după aceea abandonă tonul de amabilă politeţe, pentru a începe o conversaţie mai serioasă.
— Acum câteva zile am întâlnit în gară un om cât se poate de interesant, începu el. Un grec. Îl chema Theotocopulos. Un bărbat remarcabil. Mi-a spus o mulţime de amănunte edificatoare despre Regele Constantin şi actuala situaţie economică din Grecia. M-a asigurat că...
Şi informaţiile privitoare la Regele Constantin şi situaţia economică a Helladei începură să se reverse. Era evident că John Peddley găsise în domnul Theotocopulos un suflet înrudit. Când se întâmplă să se întâlnească
doi greci, începe imediat un schimb de anecdote relative la suveranii detronaţi din Orientul european — cu alte cuvinte un fel de răzbunare între pisălogi. De la viaţa lui intimă, Peddley transpusese conversaţia pe terenul vieţii publice. Când se anunţă plecarea trenului nostru, răsuflarăm uşuraţi.
Kingham ocupa etajul al doilea al unei case în stil secolul al XVII-lea care odinioară fusese frumoasă şi plăcută şi care, astăzi dădea cu faţada de cărămizi vizibile, înnegrite de vreme, spre o stradă care odinioară era cartierul unei burghezii înstărite şi care pleca din Theobald's Road spre punctul cel mai extrem din răsărit al arterelor Bloomsbury Squares. Era o stradă populată, în care de la război încoace se îngrămădise o populaţie săracă, dar „artistică", aparţinând cu totul altei clase. La ferestrele acestor case, perdelele de muselină murdară alternau cu perdelele portocalii, roşii sau vărgate în forme dreptunghiulare, de linii în culori ţipătoare. Nu era deloc greu să-ţi dai seama unde se termină cartierul populat de oameni cumsecade şi unde începe vesela viaţă de boem.
Poarta de la intrarea casei cu numărul douăzeci şi trei era permanent deschisă. Intrai şi începui să urc scara. Ajungând pe coridorul etajului al doilea, rămăsei mirat văzând că uşa de la apartamentul lui Kingham este întredeschisă. Întinsei mâna şi, după ce o deschisei larg, intrai în cameră.
— Kingham, strigai eu, Kingham!
Nu-mi răspunse nimeni. Traversai micul vestibul întunecat şi bătui la uşa, camerei principale.
— Kingham, strigai eu din nou, cu glasul mult mai ridicat.
Nu doream să deschid uşa camerei şi să dau peste o scenă de fericire casnică sau, mult mai probabil, ţinând seama de relaţiile dintre Grace şi Kingham, peste o scenă de certuri domestice.
— Kingham!
Nimic nu se mişca în mijlocul tăcerii din interior. Am intrat. Camera era goală. Strigând mereu, dar ceva mai discret, m-am uitat în cealaltă cameră, în bucătărie, în dormitor. În faţa uşii erau două geamantane, gata împachetate. Unde au de gând să plece? Mă oprii şi mă gândii la ei, nădăj-duiam că-i voi putea vedea înainte de plecare. În timpul acesta am vizitat baia şi chiar cămara de provizii, dar făcui constatarea că toată casa este pustie. Probabil plecaseră şi la plecare au uitat să închidă uşa de la cameră.
Dacă gândurile şi distracţia sunt dovezi de dragoste, îmi zisei eu, atumci aceştia doi o duc bine de tot.