acestea se hrănesc şi trăiesc din atenţia spiritului conştient. Astfel că
dragostea începe numaidecât să-şi afirme drepturile ei şi uiţi cu totul de plictiseală. Dar pentru Kingham, care acorda atenţie fiecărei emoţii şi fiecărei dorinţe ce ar fi putut să înfioare eul său conştient, cea mai mică
umbră de oboseală devenea importantă. În cazul de faţă însă nu putea fi vorba de o dragoste stăruitoare pentru obiectul faţă de care în mod conştient îşi întreţinea dezgustul, nici de o afecţiune puternică şi copleşitoare, capabilă să înlăture ceea ce în realitate nu era altceva decât o oboseală
imediată. El iubea din cauză că simţea nevoia unei emoţii violente. Grace era un mijloc pentru a-şi ajunge un scop, dar nu un ţel prin el însuşi. Scopul urmărit de el — satisfacerea dorinţelor lui de excese emotive — fusese ajuns, prin urmare, mijloacele încetaseră să mai aibă importanţă pentru el. Grace i-ar fi devenit cu totul indiferentă, dacă în timpul acestei crize ea s-ar fi dovedit că din punct de vedere emotiv este tot atât de indiferentă ca şi el.
Sentimentele lor însă nu erau sincronizate. Grace nu era obosită, dimpotrivă, ea îl iubea cu mai multă pasiune decât până acum. Elanul ei intempestiv colaborase cu propria lui facultate de introspecţie, pentru a transforma oboseala şi neutralitatea emotivă în dezgust real şi chiar în ură.
El însuşi trebuia să facă un efort, pentru a nu-şi da pe faţă violenţa sentimentelor — dar afară de asta era obosit, prea obosit, pentru ca să mai fie în stare să şi le exprime în mod corespunzător. Ar fi preferat să poată
pleca fără să se bage de seamă şi fără nici un fel de discuţie. Stăpânit de o oboseală extremă, începu să-şi debiteze frazele seducătoare. Ascultându-l, ai fi putut să-l consideri drept un preot tânăr care dă lui Grace sfaturi bine simţite despre viaţă.
— Trebuie să ne venim în fire, zise el. În lume sunt şi alte lucruri, nu numai dragostea. Începu să vorbească despre stăpânirea de sine şi despre consolarea pe care o poate oferi munca. Peroraţia aceasta dură multă vreme.
Dar Grace îl opri pe neaşteptate.
— Ajunge, strigă ea cu atâta violenţă, încât mă făcu să tresar. Pentru numele lui dumnezeu, încetează! Cum se poate să fii atât de lipsit de sinceritate şi atât de prost?
— Nu sunt deloc, răspunse Kingham întunecat, îţi spuneam numai că... — Spuneai, nici mai mult nici mai puţin, decât că eşti sătul de mine, răspunse Grace, întrebuinţând propriile lui cuvinte. Iar toate acestea le spuneai pe un ton scârbos, prostesc şi lipsit de sinceritate, îmi spuneai că eşti sătul de mine, până peste cap, şi că ai fi în stare să faci nu ştiu ce, numai să
mă vezi că plec şi că te las în pace. Ei bine, voi pleca, poţi fi sigur. Nu trebuie să-ţi mai faci nici o grijă din cauza asta, sfârşi Grace şi începu să râdă.
Urmă o lungă tăcere.
— De ce nu pleci? întrebă ea într-un târziu. Glasul ei părea stins, ca şi când ar fi stat cu capul îngropat într-o pernă.
— Da, răspunse Kingham cu oarecare sfială, poate ar fi mai bine să
plec. Probabil începea să simtă o senzaţie de enormă uşurare. O mulţumire pe care ar fi fost necuviincios să şi-o manifeste, dar care clocotea, gata să
iasă la lumină. — În cazul acesta te las cu bine, dragă Grace, adăugă el pe un ton care părea aproape vesel. Haide să ne despărţim ca doi prieteni.
Râsul lui Grace se auzi amuţit de pernă, dar în clipa următoare când o auzii vorbind, glasul ei răsuna limpede, fără să fie amuţit de nimic.
— Sărută-mă, zise ea pe un ton poruncitor. Vreau să mă săruţi, o singură dată.
Urmă o tăcere.
— Nu aşa, protestă Grace aproape supărată. Sărută-mă, cu adevărat, aşa cum mă sărutai când m-ai iubit.
Probabil Kingham încerca să o asculte, ar fi fost în stare să facă orice, în schimbul posibilităţii de a trăi liniştit şi a scăpa imediat. Urmă o nouă
tăcere.
— Nu, nu aşa! Glasul supărat al lui Grace se cutremura de deznădejde.
Haide, pleacă odată! Am început să-ţi par atât de dezgustătoare, încât nu mai eşti în stare să mă săruţi?
— Bine, dragă Grace..., protestă Kingham.
— Haide, pleacă, pleacă odată, să nu te mai văd!
— Bine, plec, răspunse Kingham pe un ton demn şi în acelaşi timp uşor jignit. Dar în realitate ce val de mulţumire trebuie să fi clocotit în sufletul lui.
Libertate, libertate! Cheia se întoarse în broască şi uşa închisorii începea să
se deschidă. — Dacă vrei să plec, atunci voi pleca. Îl auzii că se ridică de pe canapea. — După ce voi ajunge la München, îţi voi scrie, zise el.
Îl auzii că se îndreaptă spre uşă, că apucă pe coridor spre dormitorul de alături, unde probabil îşi lua geamantanele, pe urmă din nou pe coridor, spre uşa exterioară a apartamentului. Un clinchet de chei, uşa scârţâi deschizându-se şi încă o dată când se închise la loc, pe urmă un răbufnit îndelung răsună în largul apartamentului, după ce căzu în clanţă.
Mă ridicai de pe scaun şi încercai, cu toată băgarea de seamă, să mă uit prin deschizătura uşii care dădea în camera de alături. Grace era întinsă pe canapea, exact în poziţia pe care mi-o închipuisem, cu obrazul îngropat în pernă. Am stat şi m-am uitat la ea, cel puţin jumătate de minut, gândindu-mă ce i-aş putea spune. Îmi dădeam seama că orice i-aş fi spus ar fi fost nepotrivit într-o astfel de împrejurare. Prin urmare, îmi zisei eu, probabil chiar cele mai nepotrivite dintre toate cuvintele posibile, cele mai cu desăvârşire banale şi mai lipsite de rost, ar putea să fie cele mai indicate pentru o astfel de situaţie.
În timp ce mă gândeam în felul acesta, trupul inert din faţa mea începu să se mişte. Grace ridică obrazul de pe „pernă, ascultă o clipă cu toată
atenţia, apoi făcu o serie de mişcări repezi, se întoarse pe o dungă, îşi ridică
partea de sus a trupului, coborî picioarele de pe canapea şi ridicându-se traversă camera cu paşi grăbiţi. Făcui o mişcare instinctivă şi mă retrăsei din nou în ascunzătoarea mea. O auzii trecând pe coridor, auzii uşa de la intrare deschizându-se. Pe urmă glasul ei, un glas straniu şi sugrumat, se auzi strigând: Kingham! apoi glasul acesta care părea că nu mai are nimic omenesc strigă din nou, după o lungă tăcere care părea că nu se mai termină: Kingham! Dar nu-i răspunse nimeni.
Urmă o nouă tăcere, uşa se închise. Paşii lui Grace se auziră din nou, traversând camera şi, oprindu-se, o văzui în faţa ferestrei, cu fruntea sprijinită de tăblia rece, uitându-se afară — sau mai bine zis, se uita în jos.
Două etaje, chiar trei, dacă ţineai seama şi de adâncitura care se deschidea, întocmai ca un mormânt, la picioarele clădirii. Probabil calcula înălţimea?
La ce s-o fi gândind?
Apoi, dintr-o dată o văzui că întinde braţele şi apucând cerceveaua interioară a ferestrei începe să o ridice în sus. Intrai în cameră şi mă apropiai de ea.
La răsunetul paşilor mei, se întoarse şi se uită la mine — dar cu o privire tulbure şi înspăimântătoare, caracteristică celui care nu vede nimic, şi pe obraz cu o expresie asemănătoare cu cea pe care o vezi la un orb. Îţi făcea impresia că gândurile ei sunt prea adânc concentrate asupra monstruoasei şi îngrozitoarei idei ce o preocupa, pentru ca să mai poată
stărui asupra trivialităţilor vieţii.
— Dragă Grace, tocmai te căutam, zisei eu. M-a trimis Catherina să te poftesc să vii astă seară la moi la masă.
Continuă să se uite la mine cu privirile rătăcite. După câteva clipe mi se păru că semnificaţia cuvintelor mele începe să-şi facă loc în conştiinţa ei. Îţi făcea impresia că este undeva foarte departe şi că ascultă ecoul neînţeles al glasului meu cum îşi face loc, traversând depărtările nemăsurate, ca să