viteza pe drumul ce ducea spre Canterbury.
Mă simţeam prea indispus pentru ca să mai fiu în stare să mă gândesc la ceva, aşa că nici prin gând nu mi-ar fi trecut că situaţia în care mă găseam era destul de stranie. Peddley aştepta pe cheiul debarcaderului, dar nu ne aştepta pe noi, căci sosirea noastră nu fusese anunţată dinainte. Prin urmare el aşteptase, dar pe cine oare? Întrebarea aceasta stărui tot timpul în mintea mea, dar fără prea multă persistenţă. Deocamdată nu puteam să
mă gândesc la altceva în afară de răul de mare. Uitai cu totul să mă mai mir de ceea ce vedeam şi mă urcai în maşină ca să-mi iau locul, părându-mi-se cât se poate de natural să fiu aşteptat pe chei de către cineva care nici nu bă-
nuia că noi venim. Aparenţa oarecum firească a acestei situaţii mi se părea confirmată şi de atitudinea tovarăşilor mei de drum. Peddley considerase chiar de la început ca de la sine înţeles ca noi să ne ducem să stăm în casa lui de la ţară. Herbert, pentru care era indiferent dacă stă într-un loc sau în celălalt, primise invitaţia fără să mai ezite. Eu începusem să protestez, dar fără prea multă convingere şi mai mult din politeţe decât în mod serios.
Motivul era că nu trebuia să mă întorc numaidecât, în aceeaşi seară, la Londra, iar gândul drumului de la Dover, traversarea Londrei cu o maşină
de piaţă, pe timp de noapte şi frig, sosirea acasă şi camerele pustii şi fără foc erau perspective care, în aceste clipe, nu mă ademeneau deloc. Primind invitaţia lui Peddley, însemna să intru în mai puţin de jumătate de ceas într-o cameră confortabilă, unde să mă pot odihni, fără să mă sinchisesc de nimic. Ispita aceasta era prea puternică pentru ca un călător care suferea de rău de mare să-i poată rezista, aşa că am cedat.
— Ei, dragii mei, începu Peddley cu glasul lui de trombon şi cât se poate de cordial, am noroc. Şi ridicând palma, mă lovi cu putere peste genunchi de parcă ar fi vrut să mângâie un cal. Un noroc neaşteptat. Ia gândeşte-te: să
dau peste dumneata şi peste Herbert tocmai la puntea vaporului. Ca apoi să
v-aduc aici, aşa dintr-o răsuflare. Mi se pare extraordinar! Ceva nemaipo-menit.
Mă simţii încălzit de mulţumirea lui, care mi se părea sinceră. Era chiar sincer cu adevărat — mulţumirea sinceră a căpcăunului care dă peste un copilaş dolofan, rătăcit singur în adâncul pădurilor.
— Mi se pare extraordinar, continuă Peddley, ce de cunoştinţe poţi întâlni pe cheiurile din Dover. Mă duc în fiecare zi, de când stau la ţară, şi aştept sosirea vaporului de după amiază. Este un mijloc neaşteptat de variaţie, pentru a mai scăpa de singurătate. Te simţi exact ca într-un club din Londra, datorită variaţiilor pe care ţi le poate oferi o astfel de surpriză.
Afară de asta, de fiecare dată înainte de plecarea trenului, ai posibilitatea să
începi câte o plăcută conversaţie cu cineva. Tocmai acesta este amănuntul care mă determină să ţin atât de mult la acest district din Kent. Sunt în tratative cu proprietarul, ca să-mi vândă casa. Am reuşit aproape să-l conving.
— Ca pe urmă — interveni Herbert care din când în când avea darul să
întrerupă tăcerea cu care se înconjura, cu câte o declaraţie simplă dar catastrofal de judicioasă, din acelea care fac atât de primejdioasă prezenţa copiilor în societatea oamenilor mai în vârstă şi plini de tact — să constaţi că
toată lumea a început să umble numai cu aeroplanul. Va trebui să vinzi casa şi să te muţi în apropierea aeroportului din Croydon.
Peddley însă nu era omul care să poată fi demontat nici de cel mai teribil dintre aşa-zişii enfants terribles. Datorită lipsei lui de sensibilitate, aproape nu era în stare să-şi dea seama de temperamentul teribil al acestui copil. — Ah, ripostă el. Eu nu cred în avioane. Acestea nu vor ajunge niciodată să fie destul de sigure şi nici destul de ieftine sau destul de confor-tabile, pentru a putea rivaliza cu vapoarele. În orice caz, noi nu vom ajunge să le putem vedea rivalizând cu acestea. Imediat după aceea începu un lung discurs despre helicoptere, giroscoape, despre golurile de aer şi despre costul benzinei.
În timpul acesta eu începusem să mă gândesc cu oarecare nelinişte ce fel de om ar putea fi gazda noastră, care părea să fie amabil, util şi ospitalier.
Un om care, după cum spunea singur, se ducea în fiecare zi la Dover, pentru a aştepta sosirea vaporului de după-amiază, care se repezea în calea cunoştinţelor pe care întâmplarea i le scotea în cale şi care sufereau de rău de mare, pentru a începe o conversaţie, înainte de plecarea trenului şi care se bucura atât de intens de aceste distracţii postmeridiene pe cheiul portului, încât se simţea îndemnat să facă profeţii, întemeiate pe serioase dovezi tehnice, împotriva viitorului aviaţiei... Incontestabil, trebuia să fie un om straniu şi primejdios. În timpul acesta ecoul glasului său îmi vâjâia în urechi cu atâta stăruinţă, încât simţeam că mă apucă ameţeala. Acum era prea târziu, dar mă gândeam că ar fi fost mult mai bine dacă aş fi încercat să
înfrunt drumul plicticos până la Londra şi întoarcerea în apartamentul rece, inospitalier şi pustiu, de acasă. Acum însă era prea târziu.
Am constatat după aceea că Peddley îşi petrecea întotdeauna vacanţele în apropierea nodurilor de cale ferată, în orăşelele din apropierea frontierei sau staţiunile internaţionale, unde avea ocazia să dea peste un număr respectabil de victime. Pentru week-end, vacanţele de Paşti şi de Rusalii întrebuinţa casa lui de la ţară pe care o avea în apropiere de Dover. De Crăciun se ducea întotdeauna să petreacă o săptămână sau zece zile pe Riviera. În timpul verii îşi satisfăcea pasiunea socială şi preferinţele pentru regiunile muntoase ducându-se în munţi, unde ocupa câte o poziţie strategică în apropiere de frontiera franco-elveţiană, italo-franceză, eventual italo-elveţiană, aşa că-şi putea permite să facă lungi plimbări prin munţi şi se putea duce în gări, ca să aştepte trecerea trenurilor transcontinentale. Un an familia lui era instalată la Pontarlier, anul următor la Vallorbe, pe urmă
la Modena, la Brigue şi după aceea la Chiasso. În timp de câţiva ani vizită
toate oraşele mai principale de la frontieră din regiunea muntoasă a Europei central-meridionale. Cunoştea pentru fiecare dintre ele sezonul cel mai indicat. De pildă, Vallorbe trebuia vizitat chiar la începutul sezonului. În luna iulie şi pe la începutul lui august treceau un număr respectabil de englezi ca să-şi petreacă vacanţa în Elveţia. Când vedea că pe la sfârşitul lui august încep să se întoarcă acasă, Peddley pleca imediat şi el, ca să petreacă
două săptămâni, într-un orăşel de la frontiera italiană, pentru a prinde turiştii care, în luna septembrie începeau să coboare spre Florenţa sau Veneţia. Punctul lui strategic cel mai preferat în acest sezon era Modena. În apropierea acestei localităţi sunt o mulţime de regiuni unde se pot face plimbări, iar în gara acestui orăşel trenurile se opresc pentru două ore şi jumătate. Cu obrazul îmbujorat de plimbările lungi în aer liber, Peddley apărea exact la ora indicată pentru sosirea expresului. Victima era aleasă de departe, prinsă în laţ şi condusă la bufetul gării, ca apoi timp de două ore Peddley să se lanseze în ceea ce el numea o „conversaţie plăcută".
Cercul cunoştinţelor lui Peddley era enorm. Între cei dintâi erau clienţii biroului său de avocat; datorită profesiunii lui era în contact cu tot felul de oameni. Pe urmă colegii de la Club; era membru la trei sau patru Cluburi pe care le frecventa în mod regulat. La acestea se mai adăuga şi casa lui întotdeauna ospitalieră: e extraordinar ce sunt în stare să înghită chiar cei mai bogaţi oameni, de dragul unei mese gratuite. Era în relaţii de conversaţie cu sute, chiar cu mii de semeni de-ai lui. Prin urmare, de ce să te mai miri dacă se întâmpla să-l surprinzi căutând să găsească o faţă