cunoscută în localul oficiului vamal din Modena. Se întâmpla însă destul de des ca zile întregi să nu întâlnească nici un cunoscut care să se îndrepte spre miazăzi. În astfel de ocazii Peddley îşi alegea, din mulţimea de călători, câte un străin care părea că se simte zăpăcit de ceea ce vede împrejurul lui şi se oferea să-l ajute. Amabilitatea, cel puţin la Peddley, era ceva cu totul sincer şi spontan; ai fi fost incapabil să-ţi dai seama de lupul care se ascunde sub pielea lui de oaie. El se simţea îndemnat de dorinţa sinceră de a face un serviciu şi a schimba câteva cuvinte, în timpul cât aşteptau împreună plecarea trenului. În orice caz, serviciul pe care-l făcea era incontestabil, dar, după ce se terminau formalităţile vamale şi treceau la bufet, străinul începea să-şi dea seama în timp ce asculta expozeul relativ la politica Suediei — cu care-l gratifica Pedidley — că ar fi fost mult mai bine să
înfrunte singur, şi fără ajutorul nimănui, lăcomia hamalilor şi insolenţele funcţionarilor vamali.
În timpul cât ne trebui ca să ajungem la destinaţie, Peddley încă nu terminase cu expunerea motivelor pentru care el considera peste putinţă ca avioanele să ia definitiv locul vapoarelor la traversarea Canalului Mânecii.
— Iată c-am ajuns, declară el şi deschise uşa maşinii, ca să pot coborî.
Dar cum vă spuneam, adăugă el întorcându-se spre Herbert, marele defect al giroscoapelor este greutatea lor şi rigiditatea pe care o opun funcţionării motoarelor. În orice caz, te asigur dragă băiete...
Dar am uitat cu totul ce fel de asigurări i-a dat. Singurul amănunt de care-mi aduc aminte este că el îl asigura mereu, chiar în clipa când intram în salon, unde aştepta doamna Pedidley cu copiii.
Chiar de la început doamna Grace Pedidley mi s-a părut o femeie încântătoare. Pozitiv şi hotărât fermecătoare. Totuşi femeia aceasta era chiar sora lui Herbert şi în oarecare măsură semăna cu el. Ceea ce dovedeşte încă
o dată (amănunt de altfel destul de evident) că suntem dispuşi ca la sexul advers să tolerăm şi să admirăm calităţile care ne scot din sărite, când se întâmplă să le constatăm la indivizi de acelaşi sex cu noi. Pe Herbert îl consideram pisălog; din pricină că spiritualiceşte era şters, fără nici o suprafaţă, pentru că nu avea nici un fel de iniţiativă şi pentru că se lipea de mine şi nu mă mai slăbea deloc. Doamna Grace însă, al cărei caracter în multe privinţe se asemăna foarte de aproape cu al lui Herbert, mi se părea încântătoare, cu toate că, sau mai bine zis probabil tocmai din cauza acestor calităţi care mă determinaseră să clasez pe fratele ei printre măruntele calamităţi ale existenţei mele.
Dar cred că dragostea şi ura noastră nu este inspirată numai de calităţile morale şi spirituale ale semenilor noştri. Sunt sigur că Herbert nu mi s-ar fi părut nici pe departe atât de plicticos, dacă ar fi fost un om mai mic de statură, mai puţin greoi şi fiziceşte n-ar fi fost matahala care era în realitate. Omul acesta prea mi se părea o sfidare a concepţiei mele despre ceea ce trebuie să fie un bărbat. Din punct de vedere fizic, doamna Grace semăna foarte puţin cu fratele ei. Adevărat că era înaltă, dar era sveltă şi avea mişcările uşoare. Herbert însă era gras, voinic şi se mişca greu, pe picioarele grele ca de plumb. Dacă făceai abstracţie de anumite proporţii fizice exagerate, Herbert nu era un bărbat urât. Avea profilul frumos, nasul şi bărbia lui erau de efigie romană, în linii nobile. De la distanţă s-ar fi putut să-l iei din greşeală drept un mare Caesar plin de energie şi gata de acţiune.
Dar când te apropiai de ajuns, ca să-i poţi vedea ochii şi să poţi descifra expresia pretenţioasă a feţei lui bucălate îţi dădeai seama, începeai să-ţi dai seama că, deşi profilul lui era roman, reprezenta totuşi tipul cel mai banal posibil între romani.
Grace nu era câtuşi de puţin importantă sau clasică. Dar ar fi fost peste putinţă, fie că te uitai la ea de aproape, fie că te uitai din depărtare, să o consideri drept mama Gracchilor. Trăsăturile ei erau foarte delicate şi oarecum nedefinite încă, întocmai ca trăsăturile unui copil. Avea un păr bogat de culoare castanie roşcată, pe care — pe vremea aceea moda mai admitea ca femeile să poarte şi păr — îl purta strâns în formă de spirale peste fiecare ureche, ceea ce făcea ca chipul ei de copil să pară şi mai palid decât era în realitate. Ochii ei rotunzi şi cenuşii te priveau miraţi de sub coroana aceasta de păr şi luau o expresie de mirare şi perplexitate. Faţa ei era faţa unei fete urâţele, dar cu toate acestea drăguţe. Când începea să
zâmbească, era fermecătoare. Herbert zâmbea şi el în felul acesta — un zâmbet neaşteptat, plin de blândeţe şi de bunătate. Tocmai din cauza acestui zâmbet, ar fi fost peste putinţă — mai ales pentru mine — să-l tratez cu brutalitate, aşa cum de fapt ar fi meritat. La amândoi în surâsul acesta se manifesta un fel de bunătate sfioasă şi nebănuită, dar care în cazul lui Herbert era caracterizată de o rusticitate greoaie. El rămânea tot o matahală
până şi în accesele lui de bunătate. Zâmbetul doamnei Grace era vag, dar în acelaşi timp avea ceva de rafinament înnăscut, ceea ce lui Herbert îi lipsea cu totul. Erau frate şi soră, dar cu toate acestea sufletul ei era de o esenţă
mai superioară, mai aristocratică.
Lipsa de orice calitate practică a bunătăţii doamnei Grace se putea vedea mai ales din raporturile care existau între ea şi copiii ei. Îi iubea, dar nu ştia nici ce să facă nici cum ar trebui trataţi copiii. Era un mare noroc, nu numai pentru ea ci şi pentru copii, că-şi putea permite să ţină dădace şi guvernante. Ar fi fost peste putinţă ca să reuşească să-şi crească singură
copiii. Fie că ar fi murit de mici, fie că dacă ar fi reuşit să supravieţuiască
primilor doi ani de hrană neregulată şi cu totul lipsită de higienă ar fi devenit nişte sălbatici. Aşa cum se prezentau lucrurile însă, copiii ei erau foarte bine crescuţi, datorită educaţiei primite de la persoane de profesie, erau sănătoşi şi se purtau foarte frumos în lume, ceea ce nu înseamnă că se purtau frumos şi faţă de mama lor.
Pe mama lor o considerau drept o fiinţă din altă specie — fiinţă drăguţă
şi adorabilă — dar nici pe departe atât de serioasă ca Sara sau Miss Phillips; o fiinţă care nu ajunsese încă la maturitate, ceva pe jumătate copil şi deci, nefiind copil complet, trebuia să fie mai mult un fel de zână. Mama lor era pentru ei un fel de fiinţă supranaturală care le dădea voie şi chiar le sugera uneori cele mai flagrante infracţiuni la regulile obişnuite de viaţă. De pildă, ea inventase sportul datorită căruia în timpul verii puteai face duşuri sub strecurătoarea stropitoarei cu care udau iarba pajiştilor din grădină. Tot ea îi învăţase admirabilul joc — pe care Miss Philips, sora şi tatăl lor îl dezaprobaseră atât de categoric — de a-i muşca, în timp ce stăteau la masă, pâinea în formă de floare, de inimă, de pod, de o literă din alfabet, un triunghi sau o locomotivă. O adorau, dar nu o luau în serios, cum s-ar fi căzut să ia o persoană care avea o autoritate asupra lor, şi niciodată nu le-ar fi trecut prin gând să o asculte, când le spunea să facă ceva.
— Tu eşti o fetiţă, am auzit-o o dată spunându-i pe fetiţa ei care avea patru ani. Tu mămică eşti o fetiţă. Miss Philips însă este o doamnă respectabilă.
Doamna Grace s-a uitat la mine cu ochi mari şi miraţi:
— Poftim, zice ea cu glasul plin de deznădejde, dar în acelaşi timp mulţumită, ca şi când acest amănunt ar fi dovedit în mod indiscutabil un amănunt despre care s-a vorbit până acum de nenumărate ori: Poftim!