Doua sau trei gratii

abia ieşită din şcoală nu erau altceva decât adevărata pasiune despre care se vorbea în romane. Îşi închipuia că este îndrăgostită de el, dar foarte probabil amănuntul acesta nu ar fi avut prea mare importanţă, chiar dacă

nu s-ar fii gândit la el. Atenţiile neostenite ale lui Peddley faţă de ea ar fi sfârşit în orice caz prin a o face să accepte propunerea lui. Grace nu era un temperament energic şi putea fi determinată să facă orişice. În cazul de faţă

însă nu era nevoie decât de foarte puţină stăruinţă. Când îi propuse pentru a doua oară ca să o ia în căsătorie, ea se învoi. Astfel, în anul 1914, probabil cu o lună sau chiar două înainte de izbucnirea războiului, îşi celebrară

căsătoria.

O căsătorie care începea o dată cu războiul era ceva cu totul neobişnuit şi putea să devină o căsătorie catastrofală. Dar, în realitate, pentru soţii Peddley războiul acesta nu avea nici o importanţă şi nici nu putea avea nici un fel de legătură cu viaţa lor. În primul an de război Peddley acceptă drept motto Business as Usual. Pe urmă, după ce fu respins din cadrele active ale armatei, din cauza miopiei de care suferea, se angaja în calitate de birocrat temporar. Cu această ocazie se dovedi foarte priceput în diverse însărcinări pe care le avu, iar când alegerea Consiliului de Revizie deveni mult mai severă pentru selecţionarea celor care trebuiau să fie trimişi pe front, el ajunsese indispensabil la Oficiul de Raţionalizare a Zahărului, şi sfârşi în calitate de O.B.E. (Officer of the British Empire). În timpul acesta Grace stătea foarte liniştită acasă şi născu, trei ani la rând, câte un copil. Grija copiilor acestora îi era tocmai de ajuns ca să aibă o ocupaţie, aşa că războiul aproape nu exista pentru ea. Nu luase cunoştinţă nici de tragediile lui şi nici de farsele înfrigurate şi sordide pe care le juca semenilor ei. Tot atât de puţin ştia şi despre temerile, aşteptările, durerile pe care le pricinuia, pe cât ştia el despre extravaganţele dezlănţuite, despre beţiile nebune, plăcerile uşoare şi dezmăţul feroce care se desfăşurau paralel cu chinurile aşteptărilor şi privaţiunilor de fiecare zi, aproape amestecându-se şi împletindu-se cu ele.

Grace încerca să-şi îngrijească cei trei copii, într-un fel cu totul lipsit de orice pricepere, aşa că puteai foarte bine să admiţi că femeia aceasta trăieşte în secolul al optsprezecelea.

Pe vremea când eu am întâlnit-o pentru prima dată, Grace era măritată

de şase ani. Copilul ei cel mai mare avea cinci ani, iar cel mai mic, doi. După

cât puteam eu să-mi dau seama, Peddley era şi acum îndrăgostit de ea, în felul lui bineînţeles. Pasiunea nebunească şi nestăpânită care-l determinase să încheie această căsătorie nu tocmai potrivită, o pasiune de ordin fizic, înainte de orice, mai persista şi acum. Nu mai era nebun de dragoste după

ea, dar continua şi astăzi să o dorească. În afară de asta, obişnuinţa contribuise ca să devină pentru el şi mai necesară, făcând-o să devină indispensabilă în viaţa lui. Ar fi fost foarte greu să-şi închipuie că ar mai putea continua existenţa lui de astăzi fără ea. Dar, cu toate acestea, între ei doi nu exista nici un fel de legătură sufletească reală. Era incapabil să-şi descarce sufletul în faţa ei şi prin urmare nici el nu se aştepta la aşa ceva din partea soţiei lui. Nu ştia nici ce să răspundă când, totuşi, se întâmpla câteodată ca soţia lui să-i facă câte o mărturisire. Nu ştiu dacă Grace a încercat vreodată

să se mărturisească în faţa lui, dar dacă totuşi a încercat, sunt convins că

foarte curând a renunţat, văzând că este o încercare care nu poate duce la nimic. Ar fi fost acelaşi lucru ca şi cum ar fi încercat să-şi descarce sufletul în faţa unui gramofon. Oricât ai fi încercat să sufli în trompeta aparatului gândurile tăinuite care te preocupă, acesta ar fi fost incapabil să-ţi redea altceva decât expozeul asurzitor al politicii financiare din Suedia, restricţiile alimentare sau articolele legii asigurărilor sociale, după cum ise întâmpla să

ai mai la îndemână discul pe care să-l aşezi pe aparatul pus în mişcare. În căminul spiritual al soţilor Peddley, nu era decât un singur dormitor şi o singură sală de conferinţe — lipsea însă budoarul confidenţelor sentimentale şi biroul liniştit pentru studiu, care din când în când să fie violat de plăcuta apariţie feminină, la anumite intervale. Între intimitatea fizică din dormitorul comun şi legăturile dintre elev şi profesorul care-şi debitează conferinţele sonore în sala de lectură care trepidează de ecouri nu era nici un fel de raport. Dar afară de asta, ce conferinţe erau cele pe care i le debita Peddley!

Grace, care mai credea şi acum în spiritul strălucitor al soţului ei, continua să se condamne pe ea însăşi, din cauză că-l găseşte plicticos.

Conferinţele pe care i le ţinea, însă, o plictiseau şi acesta era un amănunt pe care îl recunoştea şi ea. Practica îndelungă, din timpul anilor de căsătorie, o obişnuise cu un fel de surditate spirituală. Discursurile lui Peddley nu-i mai puneau nervii la încercare, din cauză că acuma nu le mai asculta.

Am văzut-o de multe ori stând pe un scaun, cu ochii mari întorşi în partea unde era Peddley, pe obraz cu o expresie, în aparenţă, de concentrată

atenţie, încât îţi făcea impresia că-i soarbe fiecare cuvânt pe care-l spune.

Probabil tot aşa stătuse şi în primele luni ale căsătoriei lor, când îl ascultase cu adevărat, când îşi dăduse toată silinţa pentru a se interesa de ceea ce spune şi a-şi aduce aminte exact cuvintele lui. Totuşi, îmi închipui că la acea epocă ar fi fost peste putinţă ca pe obrazul ei să se oglindească o seninătate atât de desăvârşită. Fără îndoială, încrunta din sprâncene pentru a se putea concentra şi se căznea din toate puterile să-şi stăpânească îndemnul de a căsca. Astăzi însă pe obrazul ei se oglindea o linişte deplină, liniştea netulburată şi absolută a indiferenţei.

Mi-am dat seama de taina pe care o ascundea atitudinea ei chiar din prima seară a cunoştinţei noastre. John Peddley, care fără îndoială aflase (presupun că de la Herbert) că, din punct de vedere mai mult sau mai puţin profesional, m-ar interesa muzica începu să facă în cinstea mea o lungă

descriere a mecanismului pianelor. Mă simţeam aproape impresionat de efortul evident pe care-l făcea pentru a mă determina să mă simt spiritualiceşte la largul meu, şi cu toate că mă simţeam ameţit de stridenţa glasului său, îmi dădeam toată silinţa să-i dau să înţeleagă că mă interesează ceea ce-mi spune. În timpul unei pauze, până când Peddley îşi puse în farfurie nişte legume (ce binefacere neaşteptată să constaţi că ai putut scăpa cel puţin pentru o clipă de stridenţa glasului său care te scoate din minţi), m-am întors spre Grace şi, cu toată politeţea inerentă unui om proaspăt intrat în casa ei, am întrebat-o dacă şi ea se interesează de mecanismul pianelor, tot atât de mult ca şi soţul ei. A tresărit, ca şi când aş fi trezit-o din somn, şi s-a uitat la mine cu ochii mari şi speriaţi, apoi s-a făcut roşie ca para. — De ce să mă interesez tot atât de mult ca şi John?

— De pianole.

— Ah, pianole!

Cuvântul acesta îl pronunţă atât de mirată şi de zăpăcită încât se vedea destul de limpede că ea n-avea habar de faptul că pianolele formau subiectul conversaţiei noastre de cel puţin zece minute.

— Pianole? repetă ea pe un ton de neîncredere. Totuşi mi se păruse că