O, dacă cuvintele mele
Ar putea să fie gravate în piatră
Pentru totdeauna!
Eu ştiu, Creatorul meu este viu.
El va apare la sfârşitul timpurilor
Pe pământ şi în ceruri.
Şi chiar dacă viermii vor distruge corpul meu,
Tot îl voi vedea pe Dumnezeu.
Prefaţă
Prefaţa mea începe printr-o confesiune: această carte nu este prima, ci a doua versiune a cărţii a doua a Evangheliei eseniene. Într-adevăr, mi-au trebuit câţiva ani de muncă riguroasă pentru a elabora o prima traducere plină de nenumărate note filologice şi exegetice. Într-un elan de entuziasm şi de mândrie am prezentat lucrarea prietenului Aldous Huxley. Cincisprezece zile mai târziu, i-am cerut părerea. „Foarte rău”, mi-a răspuns el, „chiar mai rău decât acele tratate de scolastică pe care nimeni nu le citeşte! Ea nu-mi dă nici o poftă de cunoaşte cartea a treia, atât este de plictisitoare”. Cum eu am rămas uluit el a continuat: „Tu ar trebui să o rescrii şi să-i insufli viaţa care animă toate celelalte cărţi ale tale. Fă-o frumoasă, agreabilă, conformă gustului secolului XX. Eu sunt sigur că esenienii nu se exprimau cu atâtea note şi trimiteri în josul paginii! În forma sa actuală cartea ta nu va interesa decât câţiva cititori dogmatici care frecventează seminarele de teologie şi găsesc o plăcere masochistă în a citi astfel de lucrări”. „În schimb” a adăugat el surâzând, „ea este remarcabilă pentru a lupta contra insomniei; de fiecare dată când încerc s-o citesc, adorm imediat! Tu ai putea face publicitate într-o revistă de sănătate: descoperiţi un nou somnifer! Cu această carte, nu mai e nevoie de produse chimice nocive, ea te adoarme imediat! Ar fi cel mai bun mijloc de a vinde câteva exemplare”.
Această critică mi-a spulberat elanul şi am aruncat manuscrisul într-un sertar pentru mai mulţi ani, timp în care am continuat să primesc sute de scrisori cerând apariţia cărţii a doua şi a treia ale Evangheliei eseniene după cum promisesem în prefaţa cărţii întâi. În final, mi-am făcut curaj şi m-am pus pe muncă. Cu trecerea timpului, observaţiile prietenului meu mi-au apărut într-o lumină nouă şi am rescris întreaga carte considerând-o ca un text literar şi poetic asupra marilor probleme ale vieţii.
A rămâne fidel originalului şi a prezenta adevărurile eterne într-un stil adaptat pentru oamenii secolului XX, nu a fost o sarcină uşoară. Totuşi m-am străduit ca să fac cunoscut mesajul exemplar al esenienilor.
Prietenul meu Aldous Huxley nu mai este în viaţă pentru a citi această a doua versiune. Am impresia că el ar fi apreciat-o deoarece nu cuprinde nici o trimitere. Judecata finală revine totuşi cititorilor mei. Dacă cartea a doua şi cartea a treia vor deveni tot atât de populare ca prima, atunci toţi anii mei de eforturi vor fi recompensaţi.
San Diego, California
1 noiembrie 1974
EDMOND BORDEAUX SZEKELY
Introducere
Există trei căi care duc la Adevăr. Prima este calea conştiinţei, a doua este calea naturii, iar cea de-a treia este experienţa acumulată de generaţiile trecute pe care o primim prin capodoperele tuturor timpurilor. Din cele mai vechi timpuri omul şi umanitatea au urmat toate aceste trei căi.
Prima cale către Adevăr, calea conştiinţei, a fost urmată de marii mistici. Ei considerau conştiinţa ca fiind realitatea cea mai apropiată de noi şi cheia universului. În cursul mileniilor ei au descoperit că legile conştiinţei umane nu erau aceleaşi cu cele ale universului material.
Există în conştiinţa noastră o unitate dinamică şi, în acelaşi timp, unică şi multiplă. Într-adevăr, într-o fracţiune de secundă, conştiinţa noastră poate fi simultan ocupată de gânduri, idei, asociaţii, imagini, reminiscenţe şi intuiţii diverse care, toate, fac parte dintr-o aceeaşi realitate dinamică. Iată pentru ce legile matematice, care permit înţelegerea universului material, nu sunt valabile în domeniul conştiinţei unde doi plus doi nu fac în mod necesar patru. Misticii au descoperit de asemenea că măsurile greutăţilor, ale timpului şi spaţiului nu sunt aplicabile conştiinţei pentru care secundele pot deveni ore sau orele minute.
Câmpul conştiinţei noastre nu poate fi evaluat în dimensiuni „spaţiale” şi noţiunea sa a timpului îi este proprie. Misticii au înţeles că ea nu este numai realitatea noastră imediată şi profundă, ci şi o sursă unică de energie, armonie şi cunoaştere. Pentru esenieni pe drumul care duce din totdeauna spre Adevăr au apărut marile intuiţii, marile învăţături şi capodoperele umanităţii.
Din nefericire, intuiţiile geniale îşi pierd vitalitatea cu trecerea generaţiilor. Ele sunt deformate, modificate şi, în final, sunt transformate în dogme; adesea aceste valori sunt pietrificate în instituţii şi ierarhii organizate. Uneori, un căutător al Adevărului le redescoperă esenţa originară.
Exagerarea este marele pericol care îl paşte pe călătorul care urmează calea conştiinţei. El gândeşte că drumul său este unicul şi neglijează celelalte abordări. Adesea el aplică legile conştiinţei umane universului material unde acestea nu sunt valabile şi ignoră legile proprii acestuia. Misticul îşi creează adesea o lume artificială, din ce în ce mai depărtată de realitate, şi pierde contactul cu realitate sfârşind prin a trăi într-un turn de fildeş.
Cea de-a doua cale către Adevăr este calea naturii. În timp ce prima cale, a conştiinţei, porneşte din interior şi pătrunde în întregul univers, calea naturii procedează invers. Ea porneşte din lumea exterioară. Este calea ştiinţifică care s-a sprijinit întotdeauna pe experiment; metodele sale sunt inductive şi deductive, ea lucrează cu măsurători riguroase în spaţiu şi timp şi face toate corelaţiile posibile.
Cu telescoapele sale, ea pătrunde adânc în univers pentru a atinge diverse sisteme solare şi galactice. Prin analiza spectrală ea determină elementele constitutive ale diferitelor planete. În sfârşit, prin calcule matematice prevede mişcarea corpurilor cereşti. Aplicând legea cauzei şi a efectului, oamenii de ştiinţă stabilesc un lung şir de cauze şi efecte care îi ajută să măsoare şi să explice universul, şi chiar viaţa.
Dar, ca şi misticii, oamenii de ştiinţă exagerează uneori. În timp ce ştiinţa a transformat viaţa omenirii şi a creat mari valori pentru oamenii din toate timpurile, ea a eşuat în găsirea unei soluţii definitive pentru existenţa vieţii şi a universului. Oamenii de ştiinţă au un lung şir de cauze şi efecte în cele mai mici amănunte, dar nu au nici cea mai mică idee ce s-a întâmplat la capătul şirului. Ei nu au nici un punct solid de care să lege sfârşitul acestui şir. Astfel, calea către Adevăr prin natură şi universul material nu poate răspunde la marea şi eterna întrebare privind începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.
Cei mai mari savanţi recunosc că, dincolo de lungul şir de cauze şi efecte, există şi altceva. Totuşi, există şi oameni de ştiinţă dogmatici care neagă orice altă apropiere de Adevăr în afară de a lor şi care consideră că ceea ce nu intră în categoriile şi clasificările lor este lipsit de realitate.
Calea către Adevăr, prin natură, nu este calea oamenilor de ştiinţă dogmatici, la fel cum prima cale nu este calea misticilor unilaterali. Natura este o mare carte deschisă în care poate fi găsit orice, dacă învăţăm să extragem de aici inspiraţia care a fost acordată marilor gânditori din toate timpurile. Dacă îi învăţăm limba, natura ne va revela toate legile vieţii şi universului.