În mijlocul unei tornade?
Sămânţa violenţei nu poate aduce
Decât o recoltă tristă,
Iar pe un strat uscat
Nu poate creşte nimic viu.
Căutaţi deci Îngerul Păcii
Care este ca steaua dimineţii
În mijlocul unui nor,
Ca luna plină,
Ca un măslin frumos încărcat cu fructe,
Ca soarele strălucind deasupra templului Celui Preaînalt.
Pacea sălăşluieşte în inima tăcerii
Fii liniştit şi să ştii că Eu sunt Dumnezeu.
Cea de-a şaptea Comuniune este cu
Tatăl Ceresc,
Care este,
Care a fost şi
Care va fi întotdeauna.
O, Mare Creator!
Tu ai creat Îngerii Cereşti
Şi Tu le-ai revelat Legile Cereşti!
Tu eşti refugiul meu şi cetatea mea.
Tu eşti din veci de veci.
Doamne, Tu ai fost Sălaşul nostru
În toate generaţiile.
Înaintea formării munţilor
Sau chiar înainte ca
Tu să fi făcut Pământul,
Din veci de veci,
Tu eşti Dumnezeu.
Cine a făcut apele
Şi cine face plantele?
Cine a unit vântul
Cu norii furtunii
De la cele mai blânde la cele mai puternice?
Cine, O, Mare Creator
Este izvorul Vieţii Eterne
În sufletele noastre?
Cine a făcut Lumina şi întunericul?
Cine a făcut somnul
Şi animaţia orelor zilei?
Cine a făcut prânzurile
Şi miezurile de noapte?
Eşti Tu, O, Mare Creator!
Tu ai creat Pământul.
Cu puterea Ta,
Ai proiectat lumea.
Prin înţelepciunea Ta,
Şi ai desfăşurat cerurile
Cu iubirea Ta,
Relevă-mi natura Ta O, Tată Ceresc,
Care este puterea
Îngerilor Sfintei Tale Împărăţii.
Tu ai dat imortalitatea şi
Ordinea Cerească O, Creator,
Şi cel mai bun dintre toate darurile,
Legea Ta Sfântă!
Eu voi lăuda lucrările Tale
Tot timpul
Cu cântece de recunoştinţă
În toate generaţiile timpului.
În zorii zilei
Îmbrăţişez pe Maica mea,
La venirea nopţii
Mă ataşez Tatălui meu
Şi cu scurgerea
Tuturor serilor şi dimineţilor,
Voi respira Legea Lor Sfântă,
Şi nu voi întrerupe aceste Comuniuni
Până la sfârşitul timpului.”
Şi deasupra cerurilor şi pământului se lăsă o mare tăcere şi pacea Tatălui Ceresc şi a Maicii Pământeşti străluci deasupra capetelor Domnului Iisus şi ale mulţimii.
Fragmente din Cartea eseniană a Domnului Iisus
Şi văzând mulţimile, Domnul Iisus urcă pe un munte, şi discipolii Săi precum şi toţi cei însetaţi de vorbele Sale, veniră la El. Şi văzându-i adunaţi în jurul Său, le vorbi astfeclass="underline"
„Pace vă aduc vouă, copiii Mei,
Pacea înşeptită
A Maicii Pământeşti
Şi a Tatălui Ceresc.
Pace aduc corpului vostru,
Pacea călăuzită de Îngerul Puterii,
Pace aduc inimii voastre,
Pace călăuzită de Îngerul Iubirii;
Pace aduc minţii voastre,
Pace călăuzită de Îngerul Înţelepciunii.
Prin Îngerii
Puterii, Iubirii şi Înţelepciunii,
Voi veţi străbate cele Şapte Căi
Ale Grădinii Infinite
Şi corpul vostru, inima voastră şi mintea voastră
Vor fi o Unitate
În zborul Sacru către Marea Cerească a Păcii.
Adevăr zic vouă,
Căile sunt şapte
Prin Grădina Infinită
Şi fiecare trebuie traversată
De corpul, inima şi mintea voastră
Împreună în unitate,
Ca nu cumva să vă împleticiţi şi să cădeţi
În abisul neantului.
Pentru că după cum o pasăre nu poate zbura cu o singură aripă,
Tot aşa, Pasărea Înţelepciunii
Are nevoie de cele două aripi ale Puterii şi Iubirii
Pentru a zbura deasupra abisului
Până la Arborele Sfânt al Vieţii.
Căci corpul singur
Este ca o casă abandonată văzută de departe;
Ceea ce părea frumos
Nu este decât ruină şi tristeţe
Când este privit de aproape.
Corpul singur Este ca un car din aur
Pe care făuritorul său l-a pus pe un piedestal
Pentru a nu se uza în contact cu pământul.
Dar ca idol de aur,
El este urât şi fără graţie,
Pentru că numai în mişcare
Îşi revelează rostul.
Întocmai ca un gol întunecat de fereastră
Când vântul a stins lumânarea,
Este corpul singur,
Fără inimă şi fără minte
Pentru a-l umple cu lumină.
Iar inima singură,
Este ca un soare fără pământ pe care să strălucească,
O lumină în gol.
O minge de căldură cufundată
Într-o mare de întuneric.
Pentru că atunci când un om iubeşte,
Acea iubire se îndreaptă numai către
Propria distrugere
Dacă nu există mâini pentru îndeplinirea
De fapte bune
Şi nici minte pentru a ţese flăcările dorinţei
Într-o ţesătură de psalmi.
Inima singură
Este ca o tornadă în deşert,
Fără corp şi fără minte
Care o fac să cânte
Printre chiparoşi şi pini.
Iar mintea singură
Este un sul sacru
Care s-a uzat cu trecerea anilor
Şi trebuie distrus.
Adevărul şi frumuseţea cuvintelor sale
Sunt neschimbate
Dar ochii nu mai pot citi
Literele şterse
Şi se sfărâmă între degetele care îl ţin.
Aşa este mintea fără inimă
Pentru a exprima cuvinte,
Şi fără corp
Pentru a-şi îndeplini acţiunile sale.
La ce ar mai fi de folos înţelepciunea
Fără o inimă care s-o simtă
Şi fără o limbă care să-i dea grai?
Mintea singură
Este sterilă ca pântecul unei femei în vârstă,
Fără inimă şi fără corp
Pentru a-l umple de viaţă.
Pentru că iată, adevăr zic vouă,
Corpul, inima şi mintea,
Sunt ca un car, un cal şi un căruţaş.
Carul este corpul
Făurit pentru îndeplinirea voinţei
Tatălui Ceresc
Şi a Maicii Pământeşti.
Inima este cursierul înflăcărat,
Glorios şi curajos,
Care trage cu curaj carul,
Indiferent că drumul este bun,
Sau presărat cu pietre şi
Barat de trunchiuri de arbori
În calea sa.
Iar căruţaşul este mintea
Care ţine hăţurile înţelepciunii
Văzând pe deasupra ce se întâmplă
Până departe la orizont,
Călăuzind carul prin roţile şi frânele lui.
Aplecaţi-vă urechea, O, voi ceruri
Şi voi vorbi;
Şi ascultă, O, pământule,
Cuvintele pe care le va rosti gura mea.
Învăţătura mea va cădea în picături ca de ploaie