Şi eu am mers la înger şi i-am spus:
„Dă-mi cartea,
Pentru că eu doresc să mănânc din Arborele Vieţii
Care se înalţă în mijlocul Mării Eterne.”
Şi îngerul mi-a dat cartea,
Şi eu am deschis cartea, şi am citit în ea
Tot ce s-a întâmplat, se întâmplă
Şi se va mai întâmpla.
Am văzut holocaustul care va cotropi pământul,
Şi marea distrugere
Care va îneca toate popoarele sale în oceane de sânge.
Şi am văzut, de asemenea, eternitatea omului
Şi iertarea infinită a Atotputernicului.
Şi am văzut sufletele oamenilor ca pagini albe în carte
Totdeauna gata pentru ca un nou cântec să fie scris.
Şi mi-am ridicat faţa
Către cei şapte îngeri ai Maicii Pământeşti
Şi cei şapte îngeri ai Tatălui Ceresc,
Şi mi-am simţit picioarele atingând sfânta frunte a Maicii Pământeşti,
Şi degetele mele atingând sfintele picioare ale Tatălui Ceresc,
Şi am înălţat un imn de Recunoştinţă:
„Îţi mulţumesc Ţie, Tată Ceresc,
Că m-ai condus la izvoarele râurilor curgătoare,
La un izvor viu într-un ţinut al uscăciunii,
Alimentând cu apă Grădina Eternă a minunilor,
Arborele Vieţii, mister al misterelor,
Care-şi înalţă ramurile nemuritoare în creştere eternă
Şi îşi trage seva prin rădăcinile sale din râul vieţii
Provenind dintr-o sursă eternă.
Şi Tu, Tată Ceresc,
Protejează fructele sale
Cu îngerii zilei şi ai nopţii
Şi cu flăcările Luminii Eterne care arde orice cale.”
Dar vocea vorbi iarăşi,
Şi iarăşi ochii mei fură covârşiţi
De splendorile împărăţiei luminii: „Atenţie, O, Omule,
Tu poţi păşi pe calea dreaptă
Şi poţi merge în prezenţa îngerilor.
Tu poţi cânta Maicii Pământeşti în timpul zilei
Şi Tatălui Ceresc în timpul nopţii.
Şi, prin fiinţa ta, poţi parcurge calea de aur a Legii.
Dar îi vei lăsa tu pe fraţii tăi
Să se cufunde în vâltoarea de sânge,
În timp ce pământul se cutremură de durere şi geme
Sub lanţurile sale de piatră?
Poţi tu să bei din cupa vieţii eterne,
Când fraţii tăi mor de sete?”
Şi inima mea a devenit grea de compasiune,
Şi eu am privit, şi, iată,
A apărut o mare minune în ceruri:
O Femeie îmbrăcată în soare şi cu luna sub picioare,
Şi pe capul Său o coroană de şapte stele.
Şi eu am ştiut că este izvorul apelor curgătoare
Şi Mama Pădurilor.
Şi am mers pe nisipul mării,
Şi am văzut o sălbăticiune ridicându-se din apa mării,
Iar din nările sale adia un aer respingător şi scârbos,
Şi unde se ridica din mare, apele limpezi se transformau în noroi.
Corpul său era acoperit cu o carapace neagră şi fumegândă,
Iar Femeia îmbrăcată cu soarele
A întins braţele sale spre fiara
Care se apropia şi a prins-o în braţe.
Pielea Ei se înfiora sub suflul viciat al animalului,
Căruia îi sfărâmă spatele între braţele Ei de stâncă,
Şi acesta se cufundă în mâl cu lacrimi de sânge.
Şi din gura fiarei ieşiră armate de oameni
Agitându-şi săbiile şi luptând unul cu altul.
Şi ei luptară între ei cu o teribilă furie,
Şi-şi tăiară membrele, şi-şi scoaseră ochii,
Până ce căzură într-o groapă de mâl
Urlând în agonie şi durere.
M-am apropiat de marginea hăului, şi mi-am băgat mâna în el,
Şi am putut să văd un vârtej de sânge,
Şi oameni în interior, prinşi asemenea unor muşte în pânză de păianjen,
Şi am vorbit cu voce tare spunând:
„Fraţilor, lăsaţi săbiile din mâini şi prindeţi-mi mâna
Încetaţi să mai murdăriţi şi să profanaţi pe Aceea
Care v-a dat naştere,
Şi pe Acela care v-a lăsat moştenirea,
Pentru că zilele târguielilor voastre au trecut
Şi trecute, de asemenea, sunt zilele voastre de vânătoare şi ucidere,
Iar acela care ţine în captivitate va avea parte de captivitate,
Şi acela care omoară cu sabia trebuie să moară de sabie,
Şi negustorii Pământului vor plânge şi vor jeli,
Căci nimeni nu va mai cumpăra nimic.
Negustori de aur, argint, de pietre preţioase,
De perle şi de lenjerie fină, de purpură, de mătăsuri şi de vopsele,
De marmură, de vite şi de oi, de cai,
De căruţe, de sclavi şi de suflete umane,
Toate acestea nu le veţi mai putea cumpăra, nici vinde,
Pentru că totul este afundat într-o mare de sânge.
Pentru că v-aţi întors capul de la Tatăl vostru Ceresc şi de la
Maica voastră Pământească
Şi pentru că voi veneraţi animalul care construieşte un paradis din piatră.
Aruncaţi săbiile, fraţii mei, şi apucaţi-mi mâna”.
În clipa în care degetele noastre se uniră
Am văzut în depărtare un mare oraş
Alb şi strălucitor, la orizontul îndepărtat lucitor ca alabastrul.
Şi se auziră voci şi tunete, fulgere ţâşniră
Şi un mare cutremur de pământ se dezlănţui,
De o amploare încă necunoscută pe pământ.
Atât de puternic şi de mare a fost cutremurul că
El împărţi marele oraş în trei
Şi oraşele noroadelor se prăbuşiră.
Şi marele oraş veni în amintire în faţa lui Dumnezeu
Bând până la fund cupa Asprei Sale Mânii.
Şi insulele porniră în derivă, iar munţii dispărură.
Şi căzu asupra oamenilor o mare grindină din cer,
Fiecare piatră având greutatea unui talant[6],
Şi un Înger puternic luă o mare stâncă asemenea unei pietre de moară
Şi o aruncă în mare spunând:
„Astfel cu violenţă va fi distrus oraşul cel mare
Şi nu va mai fi reconstruit.
Şi sunetele harpiştilor, şi muzicienilor, şi flautiştilor,
Precum şi a cântăreţilor, şi a trâmbiţaşilor
Nu vor mai fi auzite în tine.
Şi nici un meşteşugar de nici un fel ar fi
Nu se va mai găsi în tine,
Şi nici sunetul morilor nu vor mai fi auzite
Deloc în tine,
Şi nici lumina vreunei lumânări
Nu va mai lumina în tine deloc,
Nici vocile mirelui şi a miresei nu vor mai fi auzite
Deloc în tine,
Pentru că negustorii au fost marii oameni ai pământului
Şi prin vrăjitoriile tale au fost înşelate toate naţiunile.
În înlănţuirea ta a fost risipit sângele profeţilor, al sfinţilor
Şi al tuturor celor care au fost masacraţi pe pământ”.
Şi fraţii mei îmi prinseră mâna
Şi cu mare greutate se târâră afară din mâl,
Şi ei se aşezară rătăciţi, pe plaja de nisip,
Şi cerul se deschise şi spălă, cu ploaie, trupurile lor goale,
Şi am auzit o voce din cer, ca a multor ape la un loc,
Şi ca a unui mare tunet,
Şi am auzit vocea harpiştilor cântând cu harpele lor,
Şi ei cântară un nou cântec în faţa tronului.
Şi am văzut un alt înger zburând în mijlocul cerului,
Ducând cântecele zilei şi ale nopţii