ă !
cui în vînt. Buza superioară mai. scurtă, îi dădea ai patetic şi totodată vesel pe care îl au copiii.
Era Ire: nepoata doamnei Aldwinkle. îi întinse mîna lui Calamy.
— S-ar cădea să-ţi declar că ai crescut de cînd te-am văzut, îi spuse el. Dar am impresia că ai răi pe loc.
— Nu-i vina mea, răspunse fata, Sufleteşte, însăj Sufleteşte, Irene era mai bătrînă decît pietrele pe care erl clădit castelul. Nu degeaba petrecuse ea aceşti ultimi ci ni ani, cei mai plini de impresii din viaţa ei, sub aripa ocr titoare a mătuşii Lilian.
Nerăbdătoare, doamna Aldwinkle interveni :
— Priveşte plafonul, îl îndemnă pe Calamy. Ca ni găini care beau apă, toţi ridicară capul spre „Răpi Europei". Doamna Aldwinkle îşi coborî privirea : Uită' şi la această operă rustică, înfăţişînd un grup de zei marine. în două nişe mari, căptuşite cu cochilii şi pia ponce, nişte fiinţe imaginare cu cozi de peşte se zbat parcă cu furie. E un seicento adorabil, urmă ea.
între timp, Irene, considerîndu-se scutită să mai aco: prea multă atenţie acestor zeităţi care-i erau atît de miliare, observă că husele fotoliilor erau mototolite. Fii ordonată din fire, şi de cînd locuia împreună cu mătu Lilian trebuia -să fie ordonată pentru amîndouă, traven camera în vîrful picioarelor pentru a le netezi. Aplecî du-se asupra fotoliului celui mai apropiat, apucă
husa şi—1 scutură puternic înainte de a o aranja cu grijă la Io-Husa se umflă ca o pînză de catarg şi, ca şi cum Irenj ar fi executat un număr de prestidigitaţie, din ea se rj vărsară bijuterii strălucitoare, rostogolindu-se, zornăind, dale. Zgomotul o întrerupse pe domnişoara Thriplow contemplarea extatică şi infantilă a nişelor din pia ponce. Se întoarse la timp pentru a vedea un inel, ca din cauza ornamentelor, se rostogolea spre ea, sărind o minge peste dale.
Cînd ajunse mai aproape, îşi pieri viteza, se poticni şi căzu pe o parte. Domnişoara Thripl i\
ridică.
>— Ah ! sînt inelele mele, spuse cu un aer detaşat, şi cum era lucrul cel mai firesc ca inelele ei să sară di!
ifotolU în.momentulj
i nimic -Irâroăsese pironita
^Din^ericire doamna Aldwinkle era rele ce_i povestea lai Calamy despre cătini.
care Irene netezea husele. Lasă linişti pe Irene, care bijuteriile răspîndite tfi
■ r.r
• 'li:
38
Capitolul III
Cina fu servită în Salonul Strămoşilor. In imaginat înflăcărată a doamnei Aldwinkla, între aceste zidu ■— chiar cu secole înainte de a fi fost ridicate — avusesei loc minunate simpozioane şi festinuri intelectuale. Ai Toma d'Aquino împărtăşise unuia din primii Malaspin: îndoielile sale ascunse privind caracterul previzibil a relaţiilor şi, ţinînd in mînă o cupă cu vin, îi reproşaşi marchizului brigand slăbiciunea sinderezei sale. Dantq insistase asupra avantajelor de a avea o amantă plato-l nică, nemsiîntîinită de nimeni, care, la nevoie, ar putea fi identificată cu teologia. Petru din Picardia, în drum spre Roma, recitase aici din versiunea sa rimată t Physiologus-ului, versurile despre Hienă, o lighioană ca în afară de faptul că este hermafrodită, are în ochi şi piatră ; ţinută în gură, această piatră dă omului putere să vadă viitorul ; arătarea simbolizează totodată avariţi şi desfrîul. Beccaccio cel învăţat vorbise despre genealo-t gia zeilor. Pico della Mirandola susţinuse, citînd dir Cabala, doctrina sa privind sfînta treime, în timp ce 1 masă se servea un cap de mistreţ. Michelangelo descrises planurile sale pentru faţada bisericii San Lorenzo di: Florenţa, Galileo făcuse diferite presupuneri în legătu" cu faptul că pînă la înălţimea de 10 metri Natura teme de vid. Marini uimise adunarea cu extravaganţe sale.
Făcînd un pariu, Luca Giordano pictase, între frji tură şi desert, portretul în mărime naturală al lui Hann bal traversînd Alpii. Şi cîte minunate doamne nu dăd seră, prin prezenţa lor, o şi mai mare strălucire acest festinuri ! Frumoase, veşnic tinere, tot atît de desăvîrşiti ca protagonistele Curtezanului lui Castiglione, devotate \4
40
infinit amorului,- îi însufleţiseră pe oamenii de geniu să se avînte spre culmi şi mai înalte şi încununaseră vorbele l r de duh cele mai îndrăzneţe cu replici pline de graţie o
şi feminitate.
Chiar din momentul în care cumpărase palatul, doamna Aldwinkle nutrise ambiţia de a reînvia aceste splendori trecute. Se- şi vedea, prinţesă fără titlu, înconjurată de o pleiadă de poeţi, filozofi şi artişti ; de femei frumoase care, nutrind cele mai arzătoare sentimente de dragoste pentru bărbaţi gentili, ar pluti prin saloanele şi grădinile sale. Şi, pentru că apartamentele piticilor pe care, Cybo Malaspina, imitîndu-l pe Gonzaga, le indusese în palat, reclamau locatari corespunzători — în mod periodic, doamnele ar naşte, fără dureri, copii concepuţi cu geniile înconjurătoare. Chiar de la naştere, bebeluşii ar avea părul creţ, toţi dinţii şi vîrsta de doi ani : nişte copii minune bineînţeles, pleiade întregi de micuţi Mozart. într-un cuvînt, palatul Vezza ar deveni din nou ceea ce nu fusese niciodată decît în imaginaţia doamnei Aldwinkle. Iar ca să-ţi dai seama de ce fusefe el în realitate, era deajuns să priveşti portretele strămoşilor, după care se dăduse numele sălii de ospeţe-.
Din firidele circulare, construite sus în pereţii enormei săli dreptunghiulare, nobilii Msssa Carrara priveau peste secolele care trecuseră. Erau cu toţii adunaţi aici de jur împrejur, începînd de la stînga şemineului şi terminînd în dreapta acestuia cu penultimul Cybo Malaspina, cel care amenajase sala. Şi, pe măsură ce marchizii şi prinţii se succedau, devenea tot mai evidentă expresia de imbecilitate de pe chipul lor. Nasul acvilin şi maxilarul proeminent al primului marchiz-brigsnd se transformau treptat în pseudo-trompe ca la ursul-furnioar, în diformităţi caracteristice criminalilor congenitali. Cu fiecare generaţie fruntea se îngusta mai mult, ochii inexpresivi, ca de faianţă, priveau tot mai tîmp, expresia orgoliului afişat devenea tot mai pronunţată. Membrii familiei Cybo Malaspina se lăudau că nu au făcut niciodată mezalianţe Şi că moştenitorii lor fuseseră întotdeauna legitimi. Era deajuns să arunci o privire la ultimii trei prinţi ca să-ţi dai seama că mîndria lor era pe deplin justificată. Aceştia să fi fost oare prietenii Muzelor ?
41
■— Imaginaţi-vă splendoarea spectacolului, exclamă ex-tatie doamna Âldwinkle, pătrunzînd, la braţul lui Calamy în Salonul Strămoşilor. Candelabre fără număr, mătăsuri, bijuterii. Şi toată această mulţime păstrînd o ţinuţi cît se poate de demnă, potrivit regulilor celor mai stricte . ale protocolului. Ultimul reprezentant, deşi adopth al acestor prestigioase fiinţe — doamna Âldwinkle — îş înălţă şi mai mult capul şi, cu un aer şi mai impunătorj traversă salonul imens, îndreptîndu-se spre măsuţa undej într-un lux moderat, succesorii nobililor Cybo Malaspina urmau să ia cina. Trena rochiei de catifea de culoares coralului foşnea în urma ei la fiecare pas.
— Trebuie să fi fost foarte frumos, încuviinţă Calamy Desigur, din punct de vedere al pitorescului, am pierdu mult o dată cu renunţarea la etichetă. Mă întreb und< vom ajunge tot renunţînd la convenţionâlisme. La bătrl nete, domnul Gladstone a făcut o vizită la Oxford şi t fost îngrozit de noua modă la studenţi. Pe vremea lui orice tînăr care se respecta avea cel puţin o pereche d« pantaloni cu care nu se aşeza niciodată, de teamă să nu-i diformeze la genunchi, iar costumul cu care ieşea la plimbare nu costa mai puţin de 70 sau 80 de lire. Şi, cînd te gîndeşti, atunci cînd a avut loc vizita, studenţii mai purtau gulere scrobite şi melon ! Ce-ar mai spune domnul Gladstone dacă i-ar vedea acum ? Şi ce vom spune noi peste cincizeci de ani ? s Se aşezară în jurul mesei. Calamy, în calitate de nou venit, ocupa locul de onoare, la dreapta doamnei Âldwinkle.