— Aţi abordat un subiect foarte interesant, începu domnul Cardan, care stătea în faţa lui Calamy, în stînga gazdei. Foarte interesant, repetă el. despăturindu-şi şervetul.
Domnul Cardan era un bărbat de talie mijlocie şi robust. Cureaua pantalonilor săi descria o curbă geodezică amplă, umerii-i erau laţi, gîtul puternic şi scurt. Faţa roşie era aspră .şi noduroasă ca o măciucă. O faţă enig*' matică şi echivocă ; vulgară dar exprimînd un senzualism' rafinat : serioasă dar puţin cam batjocoritoare. Avea gura1 mică şi buze subţiri, care se îmbucau perfect, ca nişte pjese mobile ale unei maşinării desăvîrşite. Linia pe care 42
o formau era aproape dreaptă ; doar la un capăt devia puţin în jos, ca şi cum domnul Cardan ar fi vrut mereu să-şi stăpînească un surîs echivoc ce încerca, în mod inoportun, să-i tulbure atitudinea reţinută. Părul lins, argintiu, părea al unui sfînt. Nasul scurt şi drept, ca al unui leu, devenise cu vîrsta — şi din cauza traiului bun — cam borcănai. Din păienjenişul de riduri, te priveau doi ochi mici, strălucitori, de un albastru intens. In urma unei boli — sau poate datorită celor şaizeci şi cinci de ani ai săi — una din sprîncenele încărunţite era lăsată în jos.
Dacă-l priveai din profilul drept, aveai impresia că-ţi face cu ochiul în mod misterios şi confidenţial. Profilul stîng, dimpotrivă, era mîndru şi aristocratic, cu orbita lărgită parcă de un monoclu invizibil, prea mare pentru ea. Cînd vorbea, avea o expresie binevoitoare, dar în acelaşi timp caustică ; iar cînd rîdea, fiecare faţetă strălucitoare şi roşiatică a chipului său noduros iradia veselie, ca şi cum ar fi fost iluminat, subit, din interior. Domnul Cardan nu era poet, nici filozof, şi nici nu provenea dintr-o familie prea strălucită ; dar doamna Âldwinkle, care-l cunoscuse îndeaproape timp de mulţi ani, îi justifica prezenţa în suita sa prin aceea că
era unul din Marii Ignoraţi : un om care ar fi putut deveni orice, dar care, aşa cum se prezintă
lucrurile, din cauza indolenţei a rămas necunoscut.
Înainte de a-şi continua ideea, domnul Cardan înghiţi cîteva linguri de supă.
— Un subiect foarte interesant, repetă el Vccea-i era melodioasă, coaptă, plină de sevă, deşi puţin cam răguşită, ca vocea celor care au băut zdravăn, au mîncat bine şi au făcut dragoste din plin. Convenţionalismul, fastul, eticheta — dispariţia lor efectivă din viaţa modernă este într-adevăr extraordinară — dacă stăm să ne gîn-dim. Convenţionalismul şi fastul erau una din caracteristicile esenţiale ale vechilor forme de guvernămînt. Tirania, atenuată de efecte scenice — aceasta era formula tuturor formelor de guvernămînt din secolul al XVII-lea, în special în Italia. Dacă-i ofereai poporului cam o dată pe lună o procesiune, sau vreun alt spectacol de acest gen, puteai face orice. Aceasta a fost par excelience metoda papală Dar ea a fost imitată de toţi marii seniori
şi chiar de cei mai mărunţi conţi din această peninsula Priviţi cum arhitectura din acea epocă
era subordonat nevoii de paradă. Rolul arhitecţilor era de a face decoruj pentru necontenitele spectacole de amatori ale patronilc lor. Panorama vastă a saloanelor comunicante pentru de»|
îăşurarea ceremoniilor, bulevarde largi destinate procesij unilor, scări întinse pe care Marele Monarh să poatf coborî din cer. Nici un fel de confort : deoarece conforl tul este privat — în schimb fast cu ghiotura, pentru-impresiona pe spectatorul din afară. Napoleon a fost ultiJ mul suveran care a aplicat această metodă în mod siste-i matic şi ştiinţific, pe scară
mare. Parările, intrările şi] ieşirile triumfale, încoronările,' căsătoriile şi botezurile/ toate aceste efecte scenice pregătite cu grijă — iată i reprezenta jumătate din secretul succeselor sale ! Acun insă, fastul acesta a disparat. Conducătorii noştri sînl oare atît de stupizi şi dispreţuiesc într-atît învăţăminte^ istoriei îneît să neglijeze aceste auxiliare ale puterii Or poate că gusturile noastre s-au schimbat ; poate c masele nu mai au nevoie de aceste spectacole şi nu mal sînt impresionate de ele ? Adresez această întrebare prie-l tenilor noştri care se ocupă de politică. J
Domnul Cardan -se aplecă înainte şi, ocolind-o cu privirea pe domnişoara Thriplow, aşezată
la stingă sa, surise] tînărului care şedea alături de ea şi bărbatului mai vîrst-' nic de lîngă Irene Aldwinkle, de cealaltă parte a mesei. \ Tînărul, care părea încă şi mai tînăr decît era în< realitate — de fapt nu trecuseră mai mult de două luni • de cînd lordul Hovendcn atinsese majoratul — surise cu amabilitate domnului Cardan, clătină capul şi se adresă plin de speranţă vecinului din faţă.
— Nu ştiu se să spun, zise el. Hovendcn era sisiitJ Se părere avesi, domnule Falx ?
i
In timp ce aştepta răspunsul domnului Falx, pe faţa § sa copilărească şi plină de pistrui se aşternu o expresie de atenţie respectuoasă. Era clar că oricare ar fi fost răspunsul acestuia, lordul Hovenden l-ar fi considerat pro-* fetic. îl admira, îl venera chiar pe domnul Falx.
Şi, într-adevăr, domnul Falx inspira respect şi admiraţie. Cu barba-i albă, pletele cărunte şi onduiate, cu <jchii negri şi limpezi, fruntea largă şi nasul acvilin, părea 44
într-adevăr un profet. Şi aparenţa nu era înşelătoare, într-o altă epocă, într-un alt mediu, este foarte probabil ă domnul Falx ar fi fost un profet : un acuzator, un craini c
c al cerurilor, ar fi
propovăduit salvarea sufletelor şi ar fi anunţat mînia divină. întrucît, însă, se născuse la mijlocul secolului al XlX-lea şi-şi petrecuse anii tinereţii practicînd meseria pe care şi-o doreşte orice băiat între vîrsta de trei şi şapte ani — şi anume aceea de mecanic de locomotivă
— devenise nu chiar profet, ci doar un lider laburist.
Lordul Hovenden, al cărui drept de a figura în suita doamnei Aldwinkle era asigurat de faptul că aceasta îl cunoscuse încă de pe vremea cînd era copil, că descindea din Simon de Montfort şi că eră putred de bogat, mai avea un merit : devenise un socialist înflăcărat. Un tînăr profesor plin de zel îi dezvăluise faptul — de care pînă atunci nu avusese decît o vagă
cunoştinţă —■ că există un mare număr de oameni sărmani, a căror viaţă este foarte nenorocită şi grea şi că dacă li s-ar face dreptate, soarta lor ar fi mult mai bună. Impulsurile sale de generozitate fuseseră astfel puse în mişcare. în entuziasmul său tineresc dorea să
precipite nişte evenimente milenare. E drept poate că entuziasmul âău avea o contingenţă şi cu ambiţia egoistă de a se remarca printre camarazi. La persoanele care prin naştere ocupă o poziţie privilegiată şi în acelaşi timp sînt bogate, chiar snobismul îmbracă uneori forme oarecum diferite de cele obişnuite. Este adevărat că aşa ceva nu se întîmplă întotdeauna ; există şi un mare număr de persoane înstărite şi nobile care privesc bogăţia şi titlurile de nobleţe cu acelaşi respect servil pe care îl manifestă şi cei care nu cunosc nobilimea Şi pliitocraţia decît din romane şi din paginile săptămîna-lelor ilustrate. Unii, însă, care nutresc ambiţia de a se ridica deasupra mediului lor, de a ajunge în sfere intelectuale dintre cele mai înalte, se contaminează de un snobism care-i atrage irezistibil spre lumea artelor şi politicii.