Calamy încuviinţă. Descoperise că a fi de acord H un mijloc de a-şi cruţa eforturile, o adevărată necesită in acest Cămin Ideal. încerca întotdeauna să fie de acoi cu doamna Aldwinkle. T
— Şi cît. de clar se vede Ursa Mare ! continuă doamc Aldwinkle lansîndu-şi aproape perpendicular vorbele î înaltul' cerului. Ursa Mare şi cu Orionul erau aproar, singurele constelaţii pe care era în stare să le recunoasi Şi ce figuri stranii şi frumoase, nu-i aşa ?
Aproape s-fi putut spune că fuseseră desenate de un arhitect a] latului Malaspina.
— Foarte stranii, admise Calamy.
Doamna Aldwinkle îşi coborî privirea de pe boî cerească, se întoarse şi-i zîmbi insistent, uitînd că întunericul profund farmecele sale erau cu totul zada nice. In noapte se auzi vocea blîndă, puţin copilărc a domnişoarei Thriplovv.
— Ca nişte triluri pasionate ale tenorilor italieni, în gistrate pe firmament. Cu asemenea stele deasupra cap lui, nici nu-i de mirare că viaţa are tendinţa să devî uneori cam teatrală în această ţară.
Doamna Aldwinkle era indignată :
— Cum poţi spune asemenea blestemăţii despre stele Amintindu-şi apoi că împreună cu castelul achiziţiona
j muzica italiană, fără să mai vorbim de obiceiurile şi ^prinderile întregului popor italian, continuă : Şi ce sînt aceste glume ieftine despre tenori? La urma urmelor, aceasta este ultima ţară în care belcanto este încă... Făcu un gKSt cu mma- Şi îţi aminteşti cît de mult îl admira VVagner pe, cum îi spune ?...
— Bellini, îi şopti nepoţica pe cit putu de discret. O mai auzise pe mătuşă-sa vorbind despre această admiraţie a lui Wagner.
— Bellini, repetă doamna Aldwinkle. Şi, în afară de aceasta, viaţa nu este deloc teatrală în Italia. Este plină de pasiune adevărată.
Pentru un moment, domnişoara Thriplow nu găsi răspuns. Se pricepea la asemenea mici glume. Dar, în acelaşi timp, îi era extrem de teamă că oamenii ar putea-o considera doar deşteaptă, dar insensibilă, o tînără dură şi caustică. Fără îndoială că ar fi fost posibile o sumedenie de replici ; ar fi însemnat să uite însă că în fond era atît de simplă, atît de Wordsworthiană, ca violeta de lîngă piatra acoperită cu muşchi — mai ales în această seară.
Oricît de bună ar fi părerea pe care o avem despre capacităţile noastre intelectuale, şi oricît de puternică ar fi dorinţa noastră de a' le etala, de multe ori simţim că nu este momentul potrivit să ne lăudăm cu ele. In ceea ce priveşte însă calităţile noastre sufleteşti, sîntem mai puţin timizi ; vorbim fără reticenţe despre bunătatea noastră care este aproape o slăbiciune, despre generozitatea noastră, care ne determină să comitem acte aproape nebuneşti (încercăm să
atenuăm laudele pe care ni le aducem, arătînd că aceste calităţi sînt atît de exagerate încit ajung să fie defecte). Domnişoara Thriplow făcea totuşi Parte din acele persoane rar întâlnite a căror inteligenţă e atît de evidentă şi îndeobşte recunoscută, încît ar fi putut menţiona oricît. de des acest fapt, fără să stîrnească obiecţiuni. Oamenii nu ar califica această atitudine decît ca o autoapreciere pe deplin justificată. Dar domnişoara Thriplow se încăpăţîna să nu dorească să
fie apreciată Pentru inteligenţa ei. Se străduia să fie apreciată pentru sufletul ei. Atunci .însă
'Cînd se lăsa, ca de data aceasta, Prea tare antrenată de înclinaţia şa firească spre caustici-tate, sau cî,,n,d, tentară de dorinţa de a se face agrea| într-o societate de oameni inteligenţi, se surprindea sj nînd lucruri inteligente ce distonau cu imaginea pe cai voia s-o acrediteze, şi anume de persoană sinceră şi sofisticată, de fiecare dată se stăpînea şi începea în graţ să
îndrepte impresia greşită pe care o crease printre pei soanele de faţă. De aceea, după un moment de gîndir| se opri asupra unei replici care, se felicită ea, îmbina dr gostea cea mai autentică de natură cu o aluzie elegantă aceasta din urmă adresată în special domnului Carda care, fiind un gentleman de şcoală veche, ştia să apr cieze şi să admire erudiţia.
— Da, Bellîni, spuse ea în extaz, sesizînd referinţ din ultima frază a doamnei Aldwinkle.
Avea darul minis nat al melodiei, Casta diva, vă amintiţi ? Şi, cu o voce sub ţire, începu să
cînte prima frază, destul de lungă, linie melodică frumoasă ! Ca şi profilul acestor creste orizont !
Arătă cu mâna.
De cealaltă parte a văii, la vest de promontoriul pe car se afja amplasat castelul, se proiecta pe cer un lanţ munţi. De pe terasă, se vedea ca o masă enormă şi it punătoare... Spre ea arăta acum domnişoara Tliriplonj urmărind cu degetul conturul unduios şi zimţuit.
— în Italia, pînă şi natura este o operă de art adăugă ea.
Doamna Aldwinkle se mai linişti :
— Foarte adevărat. 4 Şi îşi începu plimbarea de seară de-a lungul teras
Trena rochiei de catifea foşnea în urma ei pe lespezii prăfuite. Nu-i păsa cîtuşi de puţin că se murdărea. Nur efectul general avea importanţa ; petele, praful, rămii relele care se agăţau de rochie şi miriapozii care mişunau toate acestea nu erau decît» detalii. în consecinţă, trata rochiile cu o nepăsare aristocratică. Micul deta| şament o urma.
Era o noapte fără lună ; numai stelele străluceau firmamentul de un albastru închis. Pe piedestalele Io de-a lungul balustradei, Hercule şi Atlas cel încovoie Di ana în tunica-i scurtă
şi Venus care îşi ascundea
amândouă mîinile farmecele, într-un gest de o pudoare seducătoare, îşi profilau siluetele negre şi plate pe cer, ca nişte dansatori pietrificaţi. Printre ele ae vedeau stelele. Jos, în valea întunecoasă, licăreau constelaţii de lumini galbene- De departe, din nişte bălţi invizibile, se auzea, abia perceptibil, dar foarte clar, orăcăitul neobosit al broaştelor.
— Asemenea nopţi, spuse doamna Aldwinkle, oprin-du-se şi privindu-l cu intensitate pe Calamy, te fac să înţelegi pasiimea Sudului.
Avea un obieei alarmant ca atunei cînd spunea cuiva nişte lucruri eare nu erau cîtuşi de puţin intime sau serioase, să-şi apropie foarte muit iaţa de cea a interlocutorului, să-şi deschidă
ochii la maximum şi să-i arunce o privire fixă şi pătrunzătoare, ca cea a unui oculist cînd îşi examinează pacientul.
Asemenea vagoanelor unui tren a cărui locomotivă a frînat brusc, musafirii doamnei Aldwinkle se opriră, po-ticnindu-se unii de alţii, când se opri şi ea.
— Aşa este, încuviinţă Galamy.
Chiar şi la lumina slabă a stelelor, reuşi să discearnă strălucirea alarmantă din ochii doamnei Aldwinkle, cînd îşi apropie faţa de a lui.
— In acest oribil secol burghez — în vocabularul doamnei Aldwinkle (Ca de altfel şi în cel al domnului Falx, dar din motive diferite) nu exista alt cuvînt care să exprime un mai mare dispreţ decît cel de „burghez" ■—■ numai oamenii din Sud mai înţeleg încă ce înseamnă
pasiunea, sau, cred eu, sînt stăpîniţi de ea.
Doamna Aldwinkle credea cu toată pasiunea în pasiune.
De după vîrful roşu al ţigării, domnul Cardan începu să vorbească. In întuneric, vocea lui părea mai coaptă şi roai plină de sevă ca orieînd.
— Aveţi dreptate, o asigură el pe doamna Aldwinkle. Foarte multă dreptate. Influenţa climei, bineînţeles. Căldura are un efect dublu asupra locuitorilor — direct şi indirect. Efectul direct nu are nevoie de explicaţii. Căldura cere căldură. E evident. Dar efectul indirect este tot atît de important. în ţările calde nimeni n-are nevoie