63
' 3 ^
I5.
p 3 P
p re
ap
i-S.^»
o
re
■<n
idîe, sfe străduia să arate tuturor — destul de clar, spera el — că era preocupat de propriile-i gînduri şi că nu auzise nimic din ce se spusese în ultimele cinci minute. Ceea ce se spusese însă, îl tulbura destul de puternic. „De unde ştie Irene atît de multe despre pasiune ? se întreba el. Au fost, mai sînt oare şi... alţii?" întrebarea îl fră-mînta dureros şi persistent. Se adresă
domnului Falx, în intenţia de a se disocia şi mai mult de tot ce SQ discuta.
— Spunesi-mi, domnule Falx, începu el gînditor, Ca şi cum întrebarea l-ar fi frămîntat încă
înainte de a fi început să vorbească, se părere avesi despre sindicatele fassiste ?
Domnul Falx îi împărtăşi opinia sa.
„Pasiune, se gîndea Calamy, pasiune... Poţi să te şi saturi de pasiune ! Oftă. Ah, dacă ai putea spune pasiunii : destul! — fiind,' bineînţeles, hotărît să curmi cu ea — ar fi o mare uşurare. Şi totuşi, îşi urmă el gîndurile, această domnişoară Thriplow exercită o atracţie cam perversă."
Intre timp, domnişoara Thriplow ar fi dorit să spuni şi ea ceva, pentru a arăta că şi ea crede în pasiune, dar într-o pasiune ceva mai diferită de cea a doamnei Aid-wjnkle; într-un gen de pasiune firească, spontană, aproape copilărească, şi nu în acele flori de seră care îşi etalează
corolele în salon. Cardan avea dreptate să nu le acorde prea multă importanţă. în acelaşi timp, însă, nu te puteai aştepta ca el să ştie prea multe despre genul de. dragoste simplă şi pură la care se gîndea ea. Şi, cu siguranţă, nici doamna Aldwinkle. Reflectînd mai bine, domnişoara Thriplow se gîndi că prea erau fine şi delicate aceste pasiuni ale ei, ţesute în fire de păianjen, pentru a fi etalate aici, unor oameni care tot n-ar fi fost receptivi.
Distrată, smulse o frunză din copacul pe lîngă care treceau şi o strivi între degete. Se răspîndi un miros care îi umplu nările. îşi duse mîna la obraz, aspiră o dată, de două ori. Şi, deodată, se pomeni din nou îo faţa frizeriei din Weltringham, aşteptîndu-l pe vărul ei, Jim. Domnul Chigwell, frizerul, terminase tocmai să-j pieptene părul cu peria electrică ce continua să
meargă
QQ ■ «li: ir.uu
ţn gol. Cureaua elastică se încolăcea în jurul roţii, st? contorsiona spasmodic ca un şarpe deasupra capuiui lui Jim.
— Puţină briantină, domnule Thriplow ? Părul c cam uscat. Mă tern că-i cam uscat, ştiţi dumneavoastră. Sau apă aromată de dafin, ca de obicei ?
— Apă de dafin, răspunse Jim cu vocea cea mai aspră, cea mai matură pe care p_utea s-o scoată din piept.
Şi domnul Chigwell luase pulverizatorul şi începuse să stropească părul lui Jim cu vapori de lichid brun. Toată frizeria se umpluse de un miros care era cel al frunzei din copacul lui Apollo, pe care o ţinea acum în mînă. Toate acestea se întîmplaseră cu ani în urmă, iar Jim nu mai era în viaţă. Se iubiseră ca nişte copii, cu acea pasiune profundă şi delicată, despre care ea nu putea să vorbească — aici, în momentul de faţă.
Ceilalţi discutau mai departe. Domnişoara Thriplow continua să miroasă frunza de dafin strivită şi să se ghidească la copilăria ei, la vărul care murise. „Dragul meu Jim, îşi spunea ea, iubitul meu!" îşi repeta mereu cceste cuvinte. Cîi, de mult l-a iubit, cî't de nenorocită a fost cînd a murit. Şi după atîţia ani, continua încă să sufere. Domnişoara Thriplow oftă. Era mîndră că putea să sufere atît de mult. îşi stimula suferinţa. Faptul că şi-a amintit dintr-o dată
de Jim, într-o frizerie, încă clin vremea copilăriei, şi că această imagine vie a fost .suscitată de mirosul unei frunze strivite, era o dovadă a sensibilităţii ci delicate. în sufletul ci se produsese un amestec de durere şi un sen de satisfacţie. In definitiv, totul venise de la sine,. în mod spontan. Ştiuse întotdeauna că e o fiinţă sensibilă, cu o inimă receptivă, capabilă de sentimente profunde. Şi iată dovada. Nimeni nu ştia cit de mult suferea în adîncul sufletului.
Cum ar fi putut oamenii să ghicească ce ascunde veselia ei V »Cu cît cineva e. mai sensibil, obişnuia ea să spună, cu eît e mai timid şi mai cast din punct de vedere spiritual, Cl* atît mai mult are nevoie să poarte o mască". Rîsul. il-i înţepături, erau masca ce-i ascundea suflcLul de exterioară : constituiau armura ei împotriva cu-aar. mehizitive şi, jignitoare a acesteia. Cum
.ar fi
putut ei să ghicească, de pildă, ce-a însemnat Jim pen ea, ce mai înseamnă încă după toţi aceşti ani ? Cum ^ fi putut să-şi imagineze că în inima ei există o Sfinj? a Sfintelor, că
comuniunea între ea şi Jim continuă; „Dragul de Jim, continua ea să-şi spună, dragul m , Jim!" Ochii i se umplură de lacrimi. Şi le şterse cu degetul care păstra mirosul ei
frunzei pe care o strivise Şi deodată îi veni ideea că aceasta ar putea constîtuj subiectul unei splendide nuvele. Un "Băiat şi o fată se plimbă, ca acum, sub un cer de stele — nişte stele mari ca în Italia, a căror licărire îţi evocă trilul unor tenori imaginari (va trebui să nu uite această comparaţie), sub bolta catifelată a nopţii. Convorbirea alunecă, pe nesimţite, spre tema dragostei. E un tînăr cam timid (domnişoara Thriplow hotărî ca numele său să fie Belamy). Unul dintre acei tineri fermecători care iubesc de la distanţă, îşi dau seama că fata este prea bună pentru ei, nu îndrăznesc să spere că zeiţa va coborî vreodată la ei etc. îi este teamă să spună clar că o iubeşte, ca nu cumva să fie respins în modul cel mai ruşinos.
Bineînţeles că şi ea îl iubeşte la nebunie şi se numeşte Edna, o fiinţă extrem de delicată
şi sensibilă ; gentileţea şi modestia sînt calităţile pe care le apreciază cel mai mult la el. Sînt pe punctul să înceapă să vorbească despre dragoste... Stelele palpită tot mai extatic. Ea rupe o frunză din laurul îmbălsămat pe lîngă care trec. „Ceea ce-i atît de minunat în dragoste (este o frază pe care tînărul a pregătit-o şi îşi face curaj de o jumătate de oră s-o spună), mă
gîndesc la dragostea adevărată, este înţelegerea deplină, comuniunea spirituală, în care încetezi să fii tu însuţi şi devii parcă altul, în care..." Dar, aspirînd par* fumul frunzei strivite, fără să vrea (impulsivitatea este unul din farmecele Ednei) ea exclamă : „Dar e frizeria din Weltringham ! Şi caraghiosul de Chigwell, cu privirea lui saşie. Şi banda de cauciuc care se răsuceşte în jurul roţii P D"ar bietul băiat, nenorocitul de Belamy, este cu desăvîrşire deconcertat. Dacă aşa ştie ea să reacţioneze cînd el îi vorbeşte de dragoste, atunci e mai bine să tacă. Intre cei doi se aşterne tăcerea ; apoi, el începe să vorbească despre Karl Marx. Fireşte că fata nu poate
68
£_; explice — e o imposibilitate ps;hologică — că fri-zeria din Weltringham este simbolul copilăriei sale şi ă mirosul frunzei de dafin strivite i c
-a evocat amintirea fratelui decedat — în
nuvela va fi vorba de frate. Pur şi simplu nu poate să-i explice că întreruperea, aparent cinică, a conversaţiei, a fost determinată de durerea neaşteptată pe care i-a provocat-o această
amintire. Ar vrea, dar nu poate să înceapă. E un subiect prea greu şi delicat; şi din moment ce ai o inimă atît de sensibilă, cura poţi s-o deschizi, să-i răscoleşti rana ? Şi în afară de aceasta, el ar fi trebuit să ghicească, ar fi trebuit s-o iubească suficient de mult pentru a o înţelege ; avea şi ea mîhdria ei. Cu. cît clipele treceau, cu atît explicaţia devenea mai imposibilă. Pe un ton monoton, trist, el continuă să vorbească despre Karî Marx. Şi deodată, nemaiputîndu-se stăpîni, ea începe să plîngă şi să rîdă în acelaşi timp.