literatură plină de conflicte şi nefericiri, va apare stranie şi de neînţeles, iar atracţia noastră
pentru spectacole de tortură spirituală va fi considerată ca o perversiune obscenă, de care ar trebui să-i fie ruşine unui om decent. Bucuria va lua locul suferinţei ca temă principală a artei
; poate că în cursul acestui proces arta va înceta chiar să existe. Popoarele fericite, spunem noi acum, nu au istorie ; şi ar trebui să adăugăm ; indivizii fericiţi nu au literatură.
Romancierul expediază într-un singur paragraf douăzeci de ani de fericire ai eroului Său ; în timp ce se întinde pe douăzeci de capitole pentru a descrie o săptămână de suferinţe şi frămîntări sufleteşti. Cînd nu va mai exista suferinţă, el nu va mai avea ce scrie. Poate că va fi mai bine aşa. ilt
n
Conflictul care se dezlăntuise în ultimele luni în sufletul Irenei, deşi mai puţin grav decît bătăliile caro s-au dat în inimi mult mai tari pentru menţinerea integrităţii, era totuşi pentru ea destul de dureros. Pusă cu curaj, în forma sa cea mai concretă, problema era următoarea : ce să facă ? Să picteze şi să scrie, sau să se apuce să-şi coasă lenjeria ?
Fără mătuşa Lîlian, acest conflict nu ar fi devenit niciodată grav ; după toate probabilităţile el nici nu ar fi început. Dacă n-ar fi intervenit mătuşa Lilian, femeia firească din Irene ar fi rămas complet stăpînă pe situaţie şi şi-ar fi petrecut zilele într-o stare de mulţumire placidă, cufundată în labirintul broderiilor pentru lenjeria de corp. Mătuşa Lilian, însă, era de partea femeii nefireşti ; ea a fost aceea care a trezit la viaţă pe scriitoarea şi pictoriţa din Irene, i-a născocit talente superioare, pentru a le opune celor casnice.
Entuziasmul pentru artă al doamnei Aldvvinkle era atît de mare, îneît dorea ca fiecare să se îndeletnicească cu una din arte; iar regretul care o rodea cel mai profund era că ea însăşi nu avea aptitudini pentru nici una. Natura nu o înzestrase cu însuşirea de a se autoexprima; chiar în cursul conversaţiei obişnuite îi venea greu să exprime ceea ce voia să spună. Scrisorile ei erau făcute din fragmente de fraze, ca şi cum o bombă i-ar fi sfîr-tecat gîndurilo în bucăţi negramaticale pe care le împrăş-tiase apoi pe pagină. O stîngăcie inexplicabilă, asociată cu o nerăbdare înnăscută, o împiedicau nu numai să deseneze corect, ci chiar să coasă cum trebuie.
Deşi, asculta cu o expresie extatică muzica, urechea ei nu putea distinge o terţă majoră de una minoră. „Fac parte din categoria acelor fiinţe nefericite,- obişnuia ea să spună, care au un temperament artistic, fără să fie în acelaşi timp înzestrate cu talent". In consecinţă nu i-a mai rămas dccît să-şi cultive, propriu-i temperament şi să dezvolte talentele la alţii. Nu s-a întîmplat să întîlnească un tînăr sau o tînără fără să-i încurajeze să devină pictori, romancieri, poeţi sau muzicieni. La a fost cea care a convins-o pe Irene că o oarecare dexteritate pe care aceasta o avea în mînuirea pensulei din păr de cămilă înseamnă talent, 78
iar scrisorile «muzante, pe care cîndva i le scrisese, demonstrează că trebuie să se apuce de lirică. „Cum po-,1 să-ţi iroseşti timpul într-un mod atît de stupid şi de frivol ?:; o întreba ea pe Irene ori de cîte ori o gaşca cosîn-du-şi lenjeria. Şi Irene, care-şi adora mătuşa cu acel de-.
votament de- cîine, posibil numai cînd cineva are optsprezece ani şi, pe deasupra, este chiar mai tînăr dccît vîrsta reală, îşi punea lucrul de mînă la o parte şi-şi dedica în-troaga-i energic pictind în acuarelă şi descriind în rime peisajul şi florile din grădină. Lenjeria rămînea totuşi o tentaţie permanentă. Uneori îşi punea chiar întrebarea dacă broderia ei nu este mai frumoasă decît picturile pe care le făcea, iar butonierele mai reuşite decît versurile. Cămăşile de noapte nu erau oare mai folositoare decît acuarelele ? Mai cu seamă că era extrem de pretenţioasă pentru tot ce purta direct pe piele şi adora lucrurile frumoase. Ca de altfel şi mătuşa Lilian care rîdea întotdeauna de ea cînd se îmbrăca urît. Bani, însă, nu-i prea dădea.
Cumpărînd un material cu 30 de şilingi, Irene şi-ar fi putut lucra singură ceva ce în magazin se vindea cu
5 sau G guinee...
Lenjeria de corp deveni pentru Irene păcatul originar, amorul ilicit si gîndirea rebelă, în timp ce poezia şi acuarelele, care căpătaseră calităţi sacre în virtutea dragostei nemărginite ce o purta mătuşii Lilian, deveniseră sufletul, imperativul moral, religia. Lupta între ceea ce o atrăgea si ceea ce mătuşa Lilian considera că este bine
era lungă şi dureroasă.
Pe o noapte «a asta, însă, femeia firească din Irene se dizolva. Sub cerul plin de stele, în întunericul solemn, cum se putea cineva gîndi la lenjeria de corp ? Mătuşa Lilian era plina de afecţiune. Şi, totuşi, afară era destul
de răcoare.
— Arta c un lucru marc, declara cu toată seriozitatea doamna Aldwinkle, şi e singurul lucru pentru' care merită să trăieşti şi care justifică existenţa.
Cînd domnul Cardan nu era pe-aproape, aborda cu mai multă încredere temele-i favorite.
Şi Irene, aşezată la picioarele ei, nu putea să nu fie de acord. Doamna Aldwinkle o mîngîia pe creştet şi cu
degetele-i făcute pieptene îi răsfira părul moale. Irene închise ochii. Asculta fericită, cuprinsă
de toropeală. Vorbele doamnei Aldwinkle ajungeau la ea printre picături — o frin tură de frază ici, o frîntură colea.
— Dezinteresată, spunea, dezinteresată.... Cînd voia •să insiste asupra unei idei, doamna Aldwinkle avea obiceiul să repete un cuvînt de mai multe ori. Dezinteresată.. Asta o scutea să
mai caute fraze pe care nu le putea găsi pe loc, sau să dea explicaţii, care, în cel mai bun caz se dovedeau a fi incoerente. Bucuria de a munci ds dragul muncii... Flaubert stătea zile întregi deasupra unei singure fraze... Minunat„.
— Minunat! răspunse Irene ca un eeou.
O briză uşoară înfiora dafinii. Frunzele rigide foşniră 'eu un zgomot metalic. Irene se cutremură : îi era frig de-a binelea.
— Este singura activitate cu adevărat;.. Doamnei Aldwinkle nu-i veni în minte cuvîntui
„creatoare" şi se mulţumi să facă un gest cu mina. Prin artă omul se apropie de dumnezeire...
de dumnezeire...
Vîntul nopţii suflă mai tare printre frunzele de laur. Irene îşi încrucişa mîinile la piept, strîngîndu-le cit putu mai tare pentru a se încălzi. Dîn păcate, acest şarpe boa dîn carne şi sînge era şi el sensibil. Purta o rochie fără mîneei. Căldura braţelor ei goale era luată de vînt, ceea ce făcea ca temperatura atmosferei înconjurătoare să crească cu o sutime de miliard dintr-un grad.
— O viaţă superioară, spunea doamna Aldwinkle, e unica viaţă.
Răsfira cu multă tandreţe părul Irenei. „Şi chiar în acest moment, se gîndea domnul Falx, chiar în acest mo» ment pe tramvaiele din Argentina, la depozitele de guano din Peru, în vuietul hidrocentralelor de pe cataractele din Africa, în măcelăriile refrigerate din Australia pline de carne de oaie, în minele înăbuşitoare şi întunecate dia Yorkshire, pe plantaţiile de ceai de la poalele Hîmalayei, în băncile japoneze, la sondele de petrol din Mexic, pe vapoarele care cutreieră Oceanul Pacific, chiar în acest moment, bărbaţi şi femei de rase şi culori diferite îşi aduceau obolul la veniturile doamnei Aldwinkle. Soarele nu 80
apunea niciodată deasupra capitalului ei de 270.000 de lire. Oamenii munceau ; doamna Aldwinkle ducea o viaţă superioară. Ea trăia numai pentru artă, iar ei — deşi inconştienţi de acest privilegiu —■ pentru arta pe care ea şi-o putea procura.